Cei mai mulţi dintre oamenii cărora le povestesc trebuie să întrebe de câteva ori ca să treacă peste surpriza de la început: „Cum adică, mergi cu bicicleta la mare? Pe ea? Din Bucureşti?“

Chiar aşa. Merg până la mare cu bicicleta. Anul ăsta sunt 350 de oameni care vor încerca asta împreună cu mine. Cam jumătate sunt veterani: primul marş (în doi, la acea vreme, eu şi încă un domn de vreo 40 de ani) s-a întâmplat în 2007. De atunci numărul a crescut în fiecare an în progresie geometrică. 20. 40. 60. 100. 200.

„Toţi amatori?“, o să mă întrebaţi. Aproape toţi. Avem în fiecare an câte un nucleu de câţiva ciclişti legitimaţi la cluburi din ţară care se înscriu ca să ne arate ei nouă cum se pedalează profesionist. De obicei ne arată cam o oră, după care se plictisesc şi pleacă înainte, spre Amara, unde se plictisesc din nou în aşteptarea plutonului nostru de amatori.

Pentru că asta şi suntem: biciclişti amatori. Amatori de praf, de căldură, de dureri musculare, de oboseală, de greu la deal şi cu vânt din faţă. Mergem încet după standardele Turul Franţei, dar repede după cele ale doamnelor cu biciclete de fiţe, cu coşuleţ de rafie în faţă, pe care le vedeţi de obicei pe Kiseleff sâmbăta sau la câte o demonstraţie ecologistă. Mergem cu 20 de kilometri pe oră. La viteza asta ai timp să vezi absolut tot ce ţi-a lipsit o iarnă întreagă: iarbă, copaci, grâu de-o palmă, rapiţă de trei, păsări, cer albastru, precum şi o mulţime de pet-uri aruncate în şanţ de automobilişti grăbiţi să distrugă planeta înainte s-o facă alţii.

Mergem la mare cu greu. Pentru mulţi, e cea mai grea încercare fizică a anului. Destui abandonează. Până la capăt, probabil că vom ajunge ceva peste jumătate. Nu e nicio ruşine. Ca şi la olimpiadă, să mergi cu bicicleta la mare e o chestiune de participare. De a fi parte a unei găşti de oameni de tot felul, proprietari de bicicletă,