Q este vădit iritat. Meniul are vreo 120 de pagini, din care doar şase sînt dedicate scopului firesc, adică listei de mîncăruri şi băuturi. Îi zic: vezi că vinul e pe la pagina 26. El era din partea locului, era competent să comande. Ce era în restul volumului numit meniu? Literatură! Da, dar literatură subţirică: oarece amintiri din călătorii exotice, ceva interviuri cu bucătari celebri în Belgia şi cîteva pagini despre conace renovate. Genul de scriitură de prin revistele pe care le găseşti în avioane. Care era rostul unei asemenea opere într-un restaurant? Q nu avea habar! Te duci la un anumit restaurant pentru a-i căuta deliciile culinare sau atmosfera propice conversaţiei. Nu neapărat pentru a citi panseurile unor scriitori relativ mediocri despre varii fenomene globale.
DE ACELASI AUTOR Românul, tocilarul clasei Indianul de oţel Mici (şi) confuzii (Tot despre) 15 ani de integrare europeană Q este unul dintre cei mai interesanţi jurnalişti pe care îi cunosc. Are peste 60 de ani şi a trecut prin multe, multe evenimente, pe care le-a povestit, cu talent, cititorilor: războaie de prin Africa, rebeliuni ale tineretului european, diverse şedinţe încordate de prin instituţiile europene. Pe măsură ce conversam, îmi tot aducea aminte de personajul principal din Good Night, and Good Luck (nu voi sta să traduc titlul, este un film formidabil pentru noi, ăştia din televiziune). Este unul dintre ziariştii ăia din anii ’70, ’80 şi ’90. Din ăla serios, cu multă cultură generală, umor, principii. Unul dintre ăia pe care îi găseşti din ce în ce mai rar... De-aia, orice conversaţie cu Q este, pentru mine, o plăcere fantastică. Mă încarcă de energie. Mai uit de Gâdea sau Diaconescu.
Brusc, mă trece gîndul cel rău şi (pînă să vină mîncarea) îl întreb ce mama naibii se întîmplă în Franţa cu declaraţiile alea de avere? Îi zic că sînt siderat. Că nu pricep de unde at
