Deputaţii au respins, în plen, zilele trecute, un proiect de lege privind înfiinţarea unui Muzeu al Comunismului în Bucureşti.
Înainte de asta, iniţiativa legislativă trecuse de Senat, prin adoptare tacită, în mai 2012, deşi primise aviz negativ din partea Guvernului Ungureanu, în funcţie la data depunerii proiectului, dar şi din partea comisiilor de specialitate. Iniţiativa a fost propusă în 2012 de patru parlamentari şi prevedea înfiinţarea unui muzeu al comunismului, subordonat Ministerului Culturii, într-o clădire pusă la dispoziţie de guvern, pe raza Bucureştiului. La vremea respectivă, în avizul negativ al guvernului se arăta că există deja un Institut de Investigare al Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, că s-ar naşte paralelisme instituţionale şi că nu sunt indicate sursele de finanţare. Explicaţia halucinantă a Cabinetului Ungureanu nu poate fi întrecută decât de scorul zdrobitor cu care iniţiativa a capotat în Camera Deputaţilor: 236 de voturi "împotrivă" şi 43 "pentru". E în toată această suspectă consensualitate a clasei politice împotriva proiectului de lege o explicaţie pentru unde suntem acum şi un semnal de alarmă pentru ce se vrea să fim.
Un muzeu înseamnă probe, înseamnă context, înseamnă o sistematizare care te ajută să înţelegi lucrurile mai bine decât atunci când le-ai citit în cărţi sau ţi-au fost prezentate la şcoală. Un muzeu mai înseamnă, apoi, şi o împăcare cu trecutul, o asumare a lui şi un semnal pentru generaţiile viitoare, despre ce a fost bun sau rău, problematic sau discutabil, în anii de dinainte. Orice muzeu, şi cu atât mai mult cele cu tematică istorică, e o bornă în calea uitării. Toate capitalele est-europene, dar mai cu seamă Praga, Varşovia şi Budapesta, au de ani buni muzee dedicate comunismului. Sunt muzee bine puse la punct şi apreciate, vizitate deopotrivă de localnici şi de
