La începutul anilor '70, Nicolae Ceauşescu s-a zbătut să impună oamenilor de afaceri din Vest o idee: firmele mixte. Voia să obţină - scump dar legal - preţioasele secrete de fabricaţie ale mărfurilor occidentale. În discuţiile cu industriaşii de la Rolls Royce, Fiat ori alte companii importante şi-a probat din plin talentele de afacerist.
Întrebat de un gazetar din Germania Federală în vara lui 1973 ce i-ar fi plăcut să lucreze dacă n-ar fi fost om politic, i-a răspuns că şi-ar fi dorit să lucreze în domeniul economic, mai precis ceva legat de macroeconomie.
Ceauşescu, afaceristul
La începutul anilor '70 însă, a arătat nu o dată şi comportamente tipic negustoreşti: preţăluia marfa, mai făcea un rabat azi ca să câştige mâine, căuta să cumpere ieftin ca să revândă scump, orice ca până la urmă să iasă în câştig. Atât doar că n-avea o mică afacere, „afacerea“ lui era România însăşi. Iar acest termen, de sorginte „capitalistă“, făcea parte din vocabularul său curent. „Critica trece şi afacerea rămâne“, i-a spus unui industriaş britanic pe care căuta să-l convingă să investească în România. „Sper că vom face afaceri bune împreună“, a grăit nu o dată către oamenii de afaceri occidentali.
În discuţiile din conducerea restrânsă a PCR pe subiecte economice din acea vreme, a dat frâu liber gândirii de negustor, emiţând maxime şi cugetări demne de manualul bunului întreprinzător. „Dacă am făcut un contract, trebuie să-l respectăm cu orice preţ, pentru că altfel pierdem pieţele“; „Nu sunteţi puşi să puneţi întrebări de ce consumă multe piese de schimb. Aici poate chiar ar trebui să-i împingem să consume mai multe. Aşa judecă orice negustor. Nu trebuie să te întrebi de ce cer 3000 în loc de 500“; „Nu putem să asigurăm piaţa internaţională cu gândirea aceasta meşteşugărească“; „Ca să vindeţi, trebuie să fiţi activi. Pe piaţă sunt oferte din toată lumea, nu
