Am scris de cîteva ori în acest colţ de pagină despre Margaret Thatcher. Tot aici, dar şi în alte părţi, am scris, fără ocazii speciale, despre thatcherism – adică despre modelul politic pe care fostul premier britanic l-a încarnat –, despre politicile de dreapta pe care le-a realizat, despre reformele ei, despre stilul de a face politică – lipsit de extravaganţe, dar impunător –, al celor care, ca şi ea, au făcut politică de credinţă şi nu politică de circumstanţă. Am spus-o de multe ori, o spun şi acum: nu cunosc în România nici un politician de acest gen. Şi cum mă pot lăuda că pe cei mai importanţi politicieni îi cunosc (pe unii chiar foarte bine), credeţi-mă pe cuvînt, această specie nu există la noi. Unii zic că e bine că nu există. Alţii – printre care şi eu – zic că e rău. În fine, nu asta e important acum. Cînd a venit vestea morţii lui Margaret Thatcher, am putut doar să comentez, într-un cotidian central, banalităţi stînjenitoare, cum ar fi felul în care au reacţionat liderii politici de pe Dîmboviţa în faţa cărţii de condoleanţe. Acum, după ce femeia a fost deja transformată în cenuşă şi ecourile evaluărilor de la căpătîiul ei s-au cam stins, cred că e interesant să vorbim despre ambivalenţa ardentă a părerilor pe care acţiunea şi moştenirea ei politică le generează. Şi, mai ales, despre versiunea românească a acestei ambivalenţe.

DE ACELASI AUTOR O constituţie fără iluzii Cum ar fi trebuit apărat dl Ouatu de geopolitică Se clatină civilizaţia contractului! Dor de Macedonski În Anglia, Lady T. a fost mereu o persoană controversată. Pe de o parte, ea nu s-a sinchisit niciodată de asta, a făcut întotdeauna ce a crezut că trebuie făcut şi gata. Ultima dată, îmi amintesc, i-a scandalizat pe mulţi cu atitudinea ei mai mult decît prietenească faţă de Augusto Pinochet, cînd acesta a ajuns în Anglia şi a avut probleme judiciare acolo (1998-2000). Ştia