Congresul PSD, desfăşurat la Bucureşti în 19 şi 20 aprilie a.c., nu a provocat nici o surpriză.

"Or­ganizarea impecabilă", după cum au consta­tat delegaţii, i-a asigurat solemnitatea con­greselor co­mu­niste de odinioară şi strălucirea serbărilor pentru pre­miile Oscar. PSD-ul este, pe de-o parte, moştenitorul struc­turilor organizatorice ale PCR, adaptate "pentru Oscar", vremurilor noi. Fostul eşalon secund al no­men­claturii comuniste, care a preluat puterea în decembrie 1989, şi-a aranjat succesiunea, urmaşii săi - formaţi în aceleaşi obiceiuri - având în plus glazura educaţiei occi­den­tale. În anii de după răsturnarea comunismului ceauşist, grupaţi în aceeaşi formaţiune politică (numită pe rând FSN, FDSN, PDSR, PSD), ei au pus stăpânire pe majo­ritatea resurselor ţării, şi-au împărţit toate po­zi­ţiile ad­minis­traţiei, au devenit de neînlocuit în toate re­laţiile ex­terne ale României. Dacă primele bătălii politice erau purtate pentru excluderea efectivă a oricărei con­cu­renţe "civile", după schimbarea generaţiilor, ele au de­ve­nit bătălii pentru menţinerea statu-quo-ului, pentru impu­nerea aparenţei europene şi democratice, pe fondul deţi­nerii totale a puterii. PSD-ul a atins deja "scopurile" FSN-ului iniţial: deţinerea resurselor şi excluderea forţelor politice de reală opoziţie, care ar putea tulbura tabloul idilic al "democraţiei" româneşti.

PSD-ul are (în alianţa cu PNL-ul şi PC-ul) majo­ri­tatea parlamentară absolută. O asemenea zdrobitoare ma­joritate nu s-a mai impus din 1990, când FSN-ul - con­dus de Ion Iliescu - a zdrobit partidele istorice, proas­păt reînfiinţate, şi a blocat timidele încercări ale unei so­cietăţi civile extrem de firave de a provoca lustraţia. În majoritatea absolută a fostelor state socialiste, lus­tra­­ţia a dus la îndepărtarea (temporară) a liderilor co­mu­nişti şi a membrilor poliţiei politice (Securitatea -