● Gheorghe Crăciun, Femei albastre, Editura Polirom, 2013.
La un an după ce publicase Pupa Russa (2004), Gheorghe Crăciun vorbea deja despre noul roman la care lucra, carte care, în prima ei variantă, s-a numit Blue(s) şi din care a şi publicat ulterior cîteva fragmente. Din păcate, ca şi în cazul Zodiei scafandrului a lui Mircea Nedelciu (faţă de care Femei albastre se prezintă, totuşi, într-o stare incomparabil mai avansată a elaborării), şi această ultimă carte de proză a lui Gheorghe Crăciun a rămas nefinisată şi cu ultimele capitole (probabil partea a treia a cărţii) neterminate. De altfel, scriitorul mărturisea într-un interviu că, interesat mai mult de teorie, eseu şi jurnal, acest roman ar fi fost oricum ultima sa carte de proză: „Nu mă grăbesc s-o termin, probabil nici nu cred prea mult în ea.“ Ca şi Pupa russa, nici Femei albastre nu este un roman cu epic; naraţiunea – în care, de altfel, scriitorul nu credea – este şi aici înlocuită cu o formă de observaţie şi introspecţie, o explorare senzorială a suprafeţei lumii, în acord cu transformările interioare şi cu percepţiile corpului: „Şi acest roman este focalizat asupra erosului, cu nu puţine deschideri spre erotism, senzualitate şi explorare somatică“ – o dată în plus, destinele personajelor sale sînt racordate evenimentelor politice de pe fundal. Diferenţele mari vin, însă, din faptul că, dacă Pupa russa era scrisă dintr-o perspectivă feminină, Femei albastre este o carte masculină, iar nivelul metadiscursiv lipseşte – de unde, poate, şi afirmaţia scriitorului că aceasta ar fi o carte mai uşoară, prin care mai mult a încercat să se relaxeze. Cu toate astea, romanului nu-i lipsesc prea multe, nici la propriu, nici la figurat. Se-nţelege că, probabil, ar fi suportat mai multe modificări pînă să fi ajuns la o formă finală satisfăcătoare pentru scriitor, dar, aşa cum se prezintă în această variantă,
