Articulat, nuanțat, superb jucat și cît se poate de actual. Un film care știe ce vrea și un regizor care, în fine, și-a adus aminte ce trebuie să facă: Thomas Vinterberg, unul dintre fondatorii curentului Dogma 95 (alături de Lars Von Trier). Și primul care-l pune în aplicare, în 1998, în Festen / Sărbătoarea (Premiul Juriului la Cannes). De atunci, compatrioții lui, danezii cu organ pentru festivaluri, precum și cinefilii de aiurea au tot așteptat minuni de la Vinterberg, primind în schimb niște capodopere semnate de Von Trier. Era timpul să se-ntîmple ceva radical diferit, după ce Vinterberg o feștelise atît de flagrant în 2004 cu Dear Wendy – o comedie dramatică promițătoare pe hîrtie, bazată pe scenariul unui deja clasic în viață (Von Trier, din nou).

Nu întîmplător, Jegten* (tradus la noi simplu, firesc, Vînătoarea) e de departe cel mai bun film al lui Vinterberg după Festen. În primul rînd, pentru că nici nu era greu. În al doilea rînd, fiindcă și aici, și acolo funcționează perfect ceea ce regizorul danez pare a stăpîni cel mai bine: tema familiei/comunității aparent exemplare, dar disfuncționale în esență, care agresează individul, în loc să-l pupe pe creștet și să-i ofere un loc călduț lîngă șemineu (mobila și psihologia sînt la fel de burgheze precum sună). Evident că pe Vinterberg îl preocupă mai mult edificiul iluzoriu al comunității și mai puțin structura ei instabilă – ceea ce ține mai degrabă de psihiatrie decît de sociologie. În consecință, e interesat să ne arate, pas cu pas, cum funcționează eterna și fascinanta isterie de grup. Care, din secunda doi încolo, se hrănește din propriile-i fantasme și reflexe condiționate, asemeni omului nou, asaltat de varii declinări ale aceleiași afecțiuni postmoderne: paranoia.

Victima este Lucas (Mads Mikkelsen), un asistent la o grădiniță, perfect integrat într-o comunitate mică, c-un aer călduț