Continuăm şi încheiem, în acest număr, publicarea unor fragmente difuzate acum 15 ani, în emisiunea „Punctul pe i“, pe care o realizam la Radio Nord-Est din Iaşi. Invitata a fost Monica Lovinescu, care a vorbit în direct, o oră, de la Paris. Era 20 noiembrie 1998, la o zi după ce Monica Lovinescu împlinise 75 de ani.

Publicăm aceste fragmente, la cinci ani de la moartea Monicăi Lovinescu (20 aprilie 2008), în memoria celei care i-a susţinut pe scriitorii români, în dificilele înfruntări cu regimul comunist. Am eliminat întrebările, lăsînd doar gîndurile Monicăi Lovinescu despre un trecut care se resfrînge în prezent.

Am avut o agresiune împotriva mea. Ştiu cine au fost agresorii de la Poliţia franceză şi din cartea lui Pacepa, Orizonturi roşii. Erau nişte palestinieni. Pacepa spune că ordinul l-a primit direct de la Ceauşescu, pe o alee de trandafiri. Ordinul era nu să mă omoare, ci să mă lase fără vorbire, să atingă centrii nervoşi, să fiu un fel de legumă, să servesc drept lecţie altora. Acţiunea s-a făcut prin Palestina şi prin mîna dreaptă a lui Arafat. Agresiunea s-a întîmplat în 1977, din pricina activităţii mele, în general. În al doilea rînd, momentul coincidea cu venirea la Paris – pe jumătate expulzat, pe jumătate refugiat – a lui Paul Goma, pentru care Europa Liberă şi eu însămi, dar nu numai eu, dusesem o luptă aprigă pentru a-l scăpa de închisoare. În grădiniţa din faţa casei, mă aşteptau două persoane, cam negricioase, erau palestinieni. Au spus că au un mesaj şi au dorit să intre în casă. Am avut un moment de ezitare, mi-am dat seama că au spus madame Monica, ceea ce aici nu se spune, nu spui doamna urmat de prenume. Mi-am dat seama că au venit trimişi de la Bucureşti, nu i-am primit în casă şi au început să-mi dea în cap. Am fost dusă în comă la spital. Nu mi s-a întîmplat nimic, eram doar vînătă, umflată şi cu nasul spart.Am s