Cu ceva timp în urmă, prietenul Mihai Vasile mi-a dăruit cu generozitate câteva volume apărute recent la editura pe care de ani buni o păstoreşte. Printre acestea, şi unul care dintru început mi-a suscitat interesul. Pe de o parte, din pricina formatului său ușor atipic (16 cm pe înălţime cu 14,5 cm pe lăţime) – amintindu-mi de cel al binecunoscutei colecţii „Poesis” a editurii „Univers” din anii ’70 – ’80, dar mai cu seamă de acela a două cărţi tare dragi inimii mele: „Mic tratat de înţelepciune și virtute”* al filozofului Ernest Bernea și, îndeosebi, „Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado”** (cu splendidele ilustraţii ale Ligiei Macovei) -, iar pe de alta, a metaforei-titlu („Noptiera cu fluturi”***) și a extrem de rafinatei grafici a coperţilor, aparţinând prietenului meu. Însă ceea ce cu adevărat m-a surprins a fost însuși numele tinerei autoare – Mihaela Gaftoi – pe care o cunoșteam îndeobște ca pe o foarte talentată actriţă a Teatrului „Equinox” din Ploiești și pe care, în decursul ultimilor șapte ani de când debutase pe scena acestei prestigioase instituţii (în toamna anului 2005), o urmărisem și-i remarcasem prestaţiile în spectacolele în care evoluase: „Via Lucis” și „Torna umbra” (din cadrul proiectului „Teatrul mitologiei românești”), „Raiul viran” de Lelia Munteanu, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” de I. L. Caragiale, „Muzeul întâmplărilor de ceară”, de Lucian Vasilescu, „Măreţia frigului” și „Antrenorul de îngeri”, de Nichita Stănescu. Așadar, de ce am fost surprins? Motivul este cât se poate de simplu: nu știam că Mihaela Gaftoi cochetează (și) cu literatura… Spun asta pentru că în ultimii ani am urmărit cu destulă atenţie creaţiile tinerilor care au gravitat în spaţiul cultural al Teatrului „Equinox”, pe mulţi dintre ei publicându-i și promovându-i în periodicele editate de instituţie („Orpheus”, „Atelier 21” sau „Nod 11” ). Însă Mihaela