Pe 4 aprilie 2013, primul (şi, pentru destulă vreme, singurul) critic de film din lume premiat cu Pulitzer a murit. O dată cu Roger Ebert, mulţi admiratori şi apropiaţi din lumea filmului au simţit că moare o epocă. Pentru că, într-o vreme în care mai toate produsele existente în univers - de la mâncare, îmbrăcăminte, cosmetice, electronice la cărţi, filme, piese de teatru, articole jurnalistice sau evenimente culturale şi sociale - sunt validate (sau invalidate) prin restrictive şi sibilinice „like”-uri şi „dislike”-uri, Roger Ebert a rezistat şi şi-a păstrat fanii, inclusiv pe blog, prin calităţile care l-au făcut celebru, admirat şi respectat în toată lumea: retorica argumentului şi farmecul scriiturii. Iar din numărul copleşitor de evocări puternice, emoţionate şi sincere care i-au fost dedicate pe Internet, cele mai multe subliniază nobleţea scriiturii sale. Dacă aproape oricine este capabil să rostească verdicte asupra a ceea ce mai curând priveşte, dar nu neapărat vede sau aude, dar nu întotdeauna ascultă, Ebert era din soiul tot mai rar al celor care argumentau, şi încă într-un fel atât de inteligent, convingător, sincer şi entuziast, încât aproape excludea orice altă pledoarie. Puteai să fii sau nu de acord cu sentinţa lui asupra unui film, dar felul în care el ţi-l descifra te cucerea definitiv şi iremediabil.

În fond, cronicile lui făceau în modul cel mai natural şi fermecător ceea ce Guido Aristarco spunea că trebuie să facă orice critic de film: să te direcţioneze, argumentat („Gândeşte-te la asta!”) ori să-ţi atragă atenţia asupra a ceva ce ţi-ar fi putut scăpa din film („La asta te-ai gândit?”). Scurte capodopere de spirit, umor, cultură impresionantă, eleganţă şi originalitate, cronicile lui Ebert aveau încă o rară calitate, fără de care chiar şi inteligenţa sa strălucitoare poate nu ar fi mişcat atât. Mărinimia. Ebert putea ridica sau spu