Faţă de sentimentul irepresibil al descompunerii generalizate şi al paraliziei cvasicomplete în care ne găsim ca ţară, apare astăzi cu insistenţă întrebarea: de unde trebuie început pentru a reconstrui ceea ce s-a demolat şi a reporni ceea ce pare veşnic înţepenit?
Răspunsul la această întrebare vine întotdeauna pe câteva căi, niciuna, din păcate, îndreptăţită. Să le luăm pe rând.
Prima este calea politică. Aparent cea mai îndreptăţită dintre căi, căci este calea ce teoretic asigură conducerea cetăţii, calea politică este cea mai puţin realistă astăzi. Motivele sunt nenumărate. Politica a devenit dependentă de economic şi, în acelaşi timp, s-a autonomizat de voinţa celor pe care, teoretic, îi reprezintă. După ce votul se cumpără cu iluzii de tot felul (cele mai multe, economice), acţiunea politică bate pasul pe loc, când nu e de-a dreptul distructivă.
Amalgamul de politic şi economic reprezintă o reţetă toxică, mult mai gravă decât se bănuieşte. Şi nu este vorba despre pericolul minor al „corupţiei” (se pare că justiţia noastră, până mai ieri, „oarbă” la propriu, a început să vadă, dar puşcăriile nu vor reaşeza ţara pe un făgaş normal – ar trebui prevenit, nu pedepsit). În sine, amestecul politic-economic duce la dezastre de ambele părţi: oamenii de afaceri se plâng de incompetenţa politicienilor, aceştia din urmă ar vrea să se desfacă din îmbrăţişarea uneori prea strânsă a intereselor economice, dar e imposibil etc. Ceva aici indică faptul că trebuie o altă cale.
Unii îşi pun mari speranţa în calea economică. Sunt cei care, de pe meterezele redutei economice, ar dori să fie lăsaţi ei să conducă, fără a mai avea nevoie de aprobarea unor instanţe politice sau cetăţeneşti. Spiritul economic dominant al vremurilor noastre pare a le da dreptate. Într-o lume care-şi caută cu înfrigurare mijloace de trai, nu sunt managerii cei c
