Coman Şova, Cuvinte de reazem, Iaşi, Tipo Moldova, Colecţia OPERA OMNIA, 2012, 596 pag.

Cumpătat timbral şi ca lexic, adict la mişcările eterne din natura umană, dar şi din aceea exterioară, Coman Şova ne oferă multiple date spre a-l considera un spirit de esenţă clasică, un gardian al Panteonului tradiţional, în care mulţi tineri de azi au căutat să aducă idoli personali, impenitenţi. Lirica sa, parcimonioasă ca producţie, unde compasul cronologizant montează un braţ în 1970, când apare Astrul nimănui, şi un altul în 1996, anul când se publică Nevoia de alb, se prezintă, în această antologie îngrijită de autor, ca un continuum sapienţial turnat în forme geometrizante, canonizante, de speţă. Însă, ne grăbim să spunem, „programul” poetic de mare constanţă internă – oscilant, oricum, şi inevitabil aproape, între disciplina rimei şi elansarea „exploratorie” modernistă, – valorează cât o preţioasă pledoarie pentru ceea ce se cheamă, îndeobşte, calmul valorilor. Ediţia de faţă include şi o secţiune masivă de referinţe critice, de unde am reţine vocea lui Nicolae Balotă, cel care vorbeşte răspicat de aulic şi de gnomic-sentenţios (în calitate de prefaţator al volumului Nevoia de alb), sau a lui Dan C. Mihăilescu, interpretant care indică, drept explicaţie pentru construcţiile senine şi echilibrate - o „convingere puternică”. Atare convingere, identificabilă în Cuvinte de reazem (op tipărit în 1977), celebrează inteligibilul, eternul, am zice „ritualicul”: „Cine mă caută în miezul nopţii,/ În miezul sufletului,/ În miezul copiilor,/ Mă va găsi întotdeauna/ Cu apa şi aerul şi reazemul/ Aici lângă podurile mele”.

A-l comenta pe Coman Şova într- o serie sinonimică în proximitatea sapienţialităţii devine cu atât mai ispititor cu cât poetul însuşi insistă pe categorial, pe configuraţiile imuabile, ca să nu mai pomenim visurile sale de pură extracţie arcadi