Vasile Lupu era atît de crud, încît mînca friptura doar în sînge, dar nu înainte s-o chinuie în farfurie, cu cuțitul și cu furculița. La ospețe, în funcție de cantitatea de vin, putea lovi cu pumnul în masă sau putea lovi un chelner cu toporișca de la treizeci de pași. Boierul care uita să închine în sănătatea lui era îngropat fără popă, fiind considerat sinucigaș, iar solul care aducea o veste proastă era împăiat de la primele cuvinte. Dacă cineva era prins vorbind fără ură despre Matei Basarab, Vasile Lupu dădea ordin să fie supus autopsiei ÎNAINTE de a fi omorît. De fapt, Matei Basarab era fantoma care îi bîntuia de ani buni somnul – și așa subminat de cabernet. Figura înțeleaptă a moșneagului care guverna senin Valahia îl făcea să se simtă inhibat pînă și în toiul banalelor violuri de copile, cu care încerca să-și alunge din minte crimele inerente ale domniei.

În 1639, Vasile Lupu obține de la sultan dreptul de a domni și în Muntenia. Cu suma plătită ar fi putut cumpăra, cu tot cu locuitori, întregul Imperiu Otoman, dar Vasile jubila. Ar fi dat și dublu, numai să-l vadă pe Matei Basarab un pic mîhnit. Însoțit de tătari și purtînd în sîn diploma de domn al Moldovei și Țării Românești, Vasile Lupu începe să prade, de astă dată cu acte, poporul frate al dușmanului său. Între noi fie vorba, în materie de jaf, tătarii erau mici copii pe lîngă moldoveni. Atît de mici, încît, uneori, moldovenii erau gata-gata să-i ia robi.

Fumul se ridica peste mai toată Valahia și, după cum zicea un proverb născut chiar atunci, nu iese fum fără scrum. Focul a început să coboare spre miazăzi, iar cînd mirosul prăjelii a ajuns la nările calme ale lui Matei Basarab, acesta se găsea deja îmbrăcat în armură, în fruntea a douăzeci de mii de oșteni împlătoșați, și privea, cu mîna streașină la ochi, cum hoardele răsfirate ale potrivnicului său pășesc liniștite în ceea ce astă