Fuchs, cel căruia Urmuz îi dedică o epopee, e un fel de Puck ingenuu şi ceva mai ghinionist. O muzică pură ajunsă personaj de musical.
El, zămislirea virtuoasă a urechii unei doamne trecute de vârsta păcatelor, bunica lui, e supus unei treptate degenerări, al cărei act final se va produce chiar la curtea Venerei. După aceea, are opţiunea să devină bucureşteanul par excellence, cunoscând oraşul în cele mai intime detalii, ale străduţelor picante care-i făceau, odinioară, un anumit tip de farmec (şi pe care se sprijină destulă literatură), sau un slujitor al Luceafărului, exilat pe planeta zeiţei pe care a dezamă- git-o, şi unde trebuie să prăsească supra-oameni. Evident, singurătatea pe Venus nu-i surâde, aşa că alege academiile pământene de iubire. Refuzat de slujbaşele lor, care căutau, chipurile, la el, ideea pură, pe care n-o mai găsesc, nu-i mai rămâne decât să se piardă, romantic, orfic, în natură, îndeplinindu-şi, de la distanţă, imposibila misiune de a îmbunătăţi specia.
Deşi Fuchs dispare tot aşa cum s-a născut, sub forma unui sunet camuflat, scurta şi tumultoasa lui existenţă, între cele două capete, e plină de agresiuni asupra fragilei lui fiinţe. Toţi par să-l trântească, să-l îndepărteze. În el, geniul se întâlneşte cu rebutul. Dacă primul are orgoliu, cel de-al doilea are perseverenţă. Este un hopa-Mitică, refăcându-se sub forme tot mai degradate, după fiecare şoc, după fiecare respingere. La sfârşit, se adună şi se autodistruge maiestuos.
Nu atât un amalgam de personaje – de la eroul romantic la eroul de tranziţie, pregătit să se scuture şi să se ridice, al lui Caragiale, cât un amalgam de mode literare este Fuchs. Destinul lui este, fără prea multă exagerare, reprezentativ pentru avangardă. Născută pe căi mai puţin naturale, din joacă pură, sfârşind într-o izbucnire de vanitate de modă veche şi necruţând, pe drum, nimic. Încercân
