„Nu există artă abstractă. Totdeauna trebuie să porneşti de la ceva. Apoi poţi fără grijă să faci să dispară orice aparenţă a realităţii, deoarece ideea de obiect a lăsat amprenta sa de neşters.” Sunt cuvintele lui Pablo Picasso, personalitate dominantă a istoriei artelor plastice din secolul al XX-lea, care a refuzat cu îndărătnicie ca opera sa să fie asociată cu imagini neinspirate de realitate... Şi totuşi, un tablou pe care l-a pictat în primii ani ai cubismului, Femeie cu mandolină, este primul exponat cu care te întâlneşti într-o nouă şi cuprinzătoare retrospectivă dedicată începuturilor artei abstracte. Este o manifestare de o amploare şi de o rigurozitate a abordării cum numai o instituţie cu trecutul, colecţia şi prestigiul Muzeului de Artă Modernă din New York putea să propună.
Expoziţia, îngrijită de Leah Dickerman, răspunde la o mulţime de posible întrebări dar lasă altele, importante, nerezolvate. Însuşi titlul, Inventând abstractul, 1910-1925 este discutabil. Poţi spune că arta abstractă a fost cu adevărat „inventată”? Sau anii din preajma Primului Război Mondial au fost, aşa cum susţine Marcel Brion în superba sa carte dedicată acestui fenomen cultural, culminarea unei tendinţe inerente creaţiei plastice care şi-a găsit exprimarea de-a lungul secolelor în arta anonimilor meşteri arabi, în cea a lui Uccello şi Piero della Francesca, a lui Turner şi Whistler?
Continuând tradiţia instituţiei new yorkeze de a face evoluţia artei moderne să pară mai clară decât a fost şi este de fapt, expoziţia defineşte arta abstractă ca „dispensându-se de subiecte care pot fi identificate”. Dedică astfel spaţii importante operelor lui Mondrian şi Malevici dar ignoră cu desăvârşire numele unor artişti precum Klee şi Miró care au creat viziuni abstracte de o remarcabilă poezie fără să excludă neapărat elemente „identificabile”… Arta abstractă poate fi foart