Bogdan Coşa, O formă de adăpost primară, Bucureşti, Cartea românească, 2013, 96 p.

Drept o surpriză ar putea trece reconversia lui Bogdan Coşa la poezie, dacă ţinem cont de faptul că volumul de debut, Poker, a înregistrat un real succes de public şi că, în general, critica a vorbit despre apariţia unui prozator de perspectivă.

Cei familiarizaţi, însă, cu site-ul „Club literar”, una dintre cele mai interesante platforme de creaţie a literaturii tinere, aşteptau, în schimb, gruparea în volum a poemelor postate şi discutate acolo. De aici şi entuziasmul cu care a fost întâmpinată O formă de adăpost primară, însoţită pe ultima copertă de nu mai puţin de patru opinii, care de care mai incandescente, de la experimentaţii Vasile Leac şi Vlad Moldovan până la nou-veniţii Andrei Dósa şi Alex Văsieş. Bogdan Coşa le răspunde, în schimb, în cuprinsul volumului, prin câte o dedicaţie sau pastişă, într-un frumos gest de reciprocitate inter-generaţionistă.

Spre surpriza cititorului, însă, punerea în mişcare a acestui featuring poetic nu asigură garanţia calitativă a volumului. Căci, deşi poetul n-o dă în bară flagrant, aproape nimic nu se reţine din O formă de adăpost primară. Bogdan Coşa scrie curat, evitând derapajele stilistice, dar fără imaginaţie şi lipsit de nerv. O susceptibilitate – mai generală, la poeţii cei mai recenţi – faţă de orice formă de patetism, sentimentalism sau metafizic stă trează, ca Big Brother, de-a lungul întregului volum, paralizând din faşă orice urmă de efuziune. Poemele se chircesc într-o expresivitate neutră, rece şi cerebrală, amorţită la tot pasul de sentinţe şi definiţii aşa-zis tehnice (în fond, banale): „categoria este facilul prin definiţie”, „normalul preferă durerea speranţei”, „fără nuanţe/ totul este real/ iar drumurile/ sunt de la sine/ o decizie”. Un poem e construit într-o evoluţie silogistică aproape fără cusur, c