Acuma să te văd, îmi spun cu un soi de satisfacţie rea, de parcă aş descoperi că nu-mi sunt chiar aşa de prieten, că-mi sunt şi cam duşman. Am primit o sarcină care îmi întrece cu mult măsura, de care nu mă simt în stare, şi anume deloc, deloc, şi de care totuşi am să mă achit. De ce am să mă achit? Pentru că aşa-s făcut şi, în general, pentru că nu se poate altfel, de vreme ce am promis. Şi de ce am promis? Cum, de ce!? De tâmpit!
„-Scoală, bre! Că ai de lucru. Ieri, nu, alaltăieri, nu… -Ştii ce? Mai las-o baltă! Dă-mi pace să mă-ntorc pe partea ailaltă…” Solilocviu matinal.
Mă întreabă o fetiţă înzestrată cu microfon cum mă simt aşa, celebru. Celebru?, am tresărit şi, după ce m-am gândit bine un sfert de secundă, am răspuns că poate, deşi nu e sigur, sunt celebru printre prietenii mei. În familie, nu cred (şi nici nu mi-aş dori). Iar prieteni nu prea mai am.
O vorbă incomodă a lui Lucian Raicu: „Grosolănia e totdeauna preferabilă moftului.” Iar eu – ce naiba scriu! „Eşti prea vesel pentru situaţia dumitale”, vorbă a aceluiaşi, adresată nu ţin minte cui, îmi place mai mult.
Iar ai slăbit, mi se spune. Aşa e. De mult nu mai am de unde şi totuşi mai găsesc.
Două seri plăcute, cu un Ţepe neschimbat, adică firesc şi reconfortant. Iar omologul lui vienez ne trimite salutări de pe marele zid al noii mari (mari de tot!) puteri.
Sîntem năuci de fierbinţeală, curg apele pe noi. De la Letzebuerg, Corina: „Nu mai ajung şi eu odată acolo, că aici tremurăm de frig!” Ca să vezi…
Aflu cu stupoare că la un festival din Franţa se vor aduna o sută de poeţi. Aceştia ar trebui primiţi în ordinul benedictin. O sută de poeţi cu o sută de cititori.
Dostoievski scrie că Parisul se defineşte prin strădania oamenilor de a se crede fericiţi. Astăzi, am spune acelaşi lucru despre Statele Unite.