I. L. Caragiale: un autor al contrastelor, atît în structura operei sale, cît şi în raportarea acesteia la contextul literar-cultural în care se înscrie. Personajul său favorit e unul al deriziunii, moftangiul naţional, omul kitsch, la antipodul celui profund, cu tangenţă la absolut, al Luceafărului, cu o astfel de fervoare cultivat încît s-a produs impresia că ar reprezenta o faţă a scriitorului însuşi. Dar poate fi redus autorul Nopţii furtunoase la asemenea trăsături intrate deja în circuitul locurilor comune? Nu cumva există şi un revers al deprecierii comice, al absurdului jovial în care pare a excela acesta? Vasile Gogea e unul dintre analiştii, tot mai mulţi în ultima vreme, care socotesc că, pătrunzînd în acea „casă a oglinzilor” care e creaţia în cauză, putem vorbi şi despre un Caragiale abisal: „Pentru că, în mod surprinzător, în orice moment oglinzile deformante din această «casă» se pot dovedi a fi chiar «ferestre» transparente, cu vedere spre realitate. Or, dacă imaginile din oglinzi ne pot, la extrem, revolta, realitatea de dincolo de ferestre ne înspăimîntă. Pentru că prin astfel de «ferestre» poţi vedea afară, dar poţi – cu puţin curaj – să zăreşti şi abisul din tine însuţi. Şi, de acolo, de undeva, Nenea Anghelache, «cuminte», ne face cu ochiul!”. Dintr-un atare punct de vedere însuşi carnavalul, care e un fundal lesne de constatat al creaţiei caragialiene, n-ar constitui decît un ritual cu finalitatea ocultă a exorcizării răului, a anihilării celor şapte păcate fundamentale, ritual aşadar izvorît din teama unor pedepse. În sprijin e citat John Bossy: „Carnavalul era un bărbat gras; în timpul sărbătorii era obligatoriu să se mănînce mult, mai ales lucruri grase, cum ar fi porcii şi dovlecii şi să se consume băuturi corespunzătoare. La Nantes, Marţea Absoluţiunii era dedicată Sfîntului Dégobillard (Sfîntul Vomă), despre care am fi înclinaţi să c