Cu mulţi, mulţi ani în urmă, într-o epocă de restructurări „muncitoreşti“ ale activităţii radioului public, o viziune vizionară (vorba poetului, „viziunea vizuinii“) reaşeza personalul, dominat în chip „nejust“ de „intelectuali“ (chiar dacă se născuse – şi circula pe toate coridoarele – bancul cu scăderea vânzărilor la paturi: clasa muncitoare, extrem de vigilentă, nu dormea, şefii dormeau pe secretare, iar intelectualitatea nu era decât o pătură) îndepărtând din schemă… nu, nu femeile de serviciu, cum prevedeau cei lipsiţi de „nivel politic“ (ele erau „clasă muncitoare“!), ci… câteva dactilografe. Plecau dactilografele bune, experimentate, care băteau cu toate degetele, repede şi bine; rămâneau începătoarele, care băteau cu doar două degete sau chiar cu unul. Explicaţia era una profund socială, „socialistă“: cele bune se descurcă, pe celelalte nu le poţi lăsa de izbelişte. Logic, nu? De PCR (pile, ciubuc, relaţii) nu se prea vorbea cu glas tare. Criteriile pentru selectarea şi promovarea la fel de „muncitorească“ şi socialistă a „cadrelor de conducere“ erau, desigur, mult mai complexe. (Chiar dacă printre şefii „de tip nou“ scăpaseră, pe alocuri, şi intelectuali pursânge ca Octavian Paler şi alţii.) Teama „intelectualilor“ de inechităţile „eticii şi echităţii socialiste“ era puternică. Când a venit 1989, cu marea schimbare, prima grijă a multora dintre cei „păţiţi“ a fost stabilirea de mijloace şi criterii pentru afirmarea şi promovarea valorilor autentice. Aşa se face Publicitate că, imediat, în 1990, 21 de entuziaşti (revoluţionari, în adevăratul înţeles al cuvântului) au trimis la tribunal actele pentru înfiinţarea Uniunii Creatorilor de Emisiuni Radiofonice (UNCER), organizaţie apolitică şi neguvernamentală axată pe de o parte pe spiritul de echipă (în proiect se afla constituirea unui front larg al „Breslei radio“, cu jurnalişti de profil, cercetăto