De aproape de şaptezeci de ani, cultura românească a părăsit „istoria naturală” a dăinuirii netulburate, laolaltă, apărându-ne în minte, geografic şi valoric, împărţită, scindată între un afară şi un înăuntru.

Ca şi Dumnezeul lui Vintilă Horia, ea şi-a revelat deplinătatea mai ales în exil. Este o condiţie schizoidă care persistă şi faţă de care noi, contemporanii, am rămas datori cu opere de sinteză, întregitoare.

Iniţiind această rubrică, cartea cea mai potrivită pe care socotesc necesar să o evoc este Dicţionarul etimologic al limbii române, de Alexandru Ciorănescu, un român care avea să sfârşească în Tenerife. Şi nu nimic nu ne poate emoţiona mai mult decât atunci când deschidem opera acestui erudit la intrarea român.

M-am întrebat adesea pe vremea studenţiei mele de ce oare lexicografii statului comunist nu au întreprins o operă similară. Nu le-au lipsit nici numărul, nici râvna şi poate nici valoarea. A lipsit totuşi libertatea spiritului care ne-a obligat pe toţi să rămânem de-a pururea prizonierii istoriei. Dar să ne întoarcem la tema noastră.

În ţara lui Basarab I, a lui Mircea şi Ţepeş, ne-am spus, încă din zorii vârstei de mijloc, rumâni, dar şi români, iar despre Ţeara Rumănească ne vorbeşte însuşi Neacşu din Câmpulung în Scrisoarea lui din 1521. Mai grijulii s-au arătat Grigore Ureche şi Miron Costin care au vorbit pe larg despre semantismul nobil al numelui şi despre sensul său unificator. Nu este deloc întâmplător, pentru că pe vremea cronicarilor, rumânul era vecinul din Moldova sau iobagul din Ardeal. Semantismul inferiorităţii se regăseşte în rumânie sau românie, care mai mult decât un termen etnic însemna condiţia asupritului. În schimb, s-a putut grăi în rumâneşte/româneşte fără să se supere prostimea, dar nici boierul. S-a oscilat, aşadar, în formă, dar şi în înţeles, după puterea minţii şi culturii fiecăruia. Nu ştim însă