Marta Petreu, Jocurile manierismului logic, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Iaşi, Polirom, 2013, 224 pag. Reeditată acum, cu revizuiri şi completări (după o primă ediţie apărută în 1995), cartea Martei Petreu nu şi-a spus încă în literatura română ultimul cuvânt. Cei care au citit şi restul volumelor de eseistică ale autoarei (Teze neterminate, Ionescu în ţara tatălui, Filosofia lui Caragiale, dar şi, mai ales, Diavolul şi ucenicul său...) ştiu că, de fapt, e vorba de un continuum: destule din observaţiile de ici s-au topit colo.

Unele, de tot mărunte, altele, substanţiale. (Cum e şi cazul a două capitole ale lucrării de faţă, considerate redundante după ce au evoluat, fiecare, în câte-un studiu independent). Cert este că, într-un fel sau altul, logica a însoţit-o întotdeauna pe Marta Petreu în riguroasele ei demonstraţii. Chiar şi atunci când adversarii i-au reproşat o prea bună cunoaştere a acesteia (ca în situaţia studiului despre „extremismul moderat” al lui Mihail Sebastian, când i s-a imputat cu promptitudine apelul conştient la sofisme).

Nu am de gând să insist, acum, asupra structurii Jocurilor manierismului logic. Au făcut-o alţii atunci când trebuia. Destul să amintesc că, iniţial, cartea fusese concepută ca un vademecum pentru elevii de la Liceul „Emil Racoviţă” din Cluj (unde Marta Petreu a predat după absolvirea facultăţii). Şi că scopul ei era acela de a ilustra cu exemple din literatură cel mai interesant, probabil, capitol al logicii: acela legat de numeroasele tipuri de abateri (spontane sau premeditate, adică paralogisme şi, în sensul cel mai strict, sofisme). Că ulterior, proiectul acesta s-a dezvoltat într-o teză doctorală (şi implicit în forma finală a cărţii), e mai puţin important. Grosso modo, marele merit al Martei Petreu e acela de a face accesibil (printr-un remarcabil instinct al proprietăţii termenilor şi printr