(1953. Naşterea)

Noi ne-am născut din bucuria

orgasmului datorat morţii lui Stalin.

(Ioan Groşan – final de discurs, Casa de Cultură „Mihai Ursachi”, Iaşi, ianuarie, 2007)

Erau toţi înveliţi într-o cîrpă de pluş de culoare roşie:

Karl, Fredrich, Vladimir Ilici, Iosif Visarionovici, Felix Edmundovici

scînceau în propria lor scîrnă

pe care şi-o împărţeau raţional –

la noi,

Ana avea mere şi i le arăta lui Vasile,

Gheorghe se bucura între bucile Anei din care briganzii

duceau munţi de uraniu să-i urce viermii pe brînci

prin catacombele unor zgîrie nori –

hei-rup, hei-rup,

brigaderii cîntau

iar difuzorul atîrna ca o turtă de viespi pe peretele sub care mama

primea bunavestirea naşterii mele de la îngerul gabriel

întors din siberii odată cu tata

iute ca un şrapnel intrat

în carnea plină de sînge proaspăt –

lacrimile veneau dinspre Donul liniştit

ca un puhoi de ploi peste lanul tînăr de grâu –

sîngele şoptea prin venele noastre,

să nu audă vecinii:

ascundeţi caii,

ascundeţi Singer-ul,

taieţi boii şi face-ţi chiupuri de tochitură, îngropaţi-le

noaptea prin grădină,

că de vă văd vecinii, o să vă toarne ca pe un şpriţ

în urechile preceptorului cu servieta deschisă ca o gură de cămilă

în deşert,

Iuda poate fi în casă,

la aceeaşi masă cu Petru,

nimeni nu va învia a treia zi decît în scriptele lor ca nişte beciuri adînci,

capul celui ce va striga va sta în tipsia lor roşie

cu seceră şi ciocan,

cerul va fi o corabie cu pînzele zdrenţe,

tu vei purta cravată roşie de pionier,

spînzuratului îi va curge din gîtiţă arginţii ca nişte solzi

de pe spinarea unor peşti braconaţi –

muţi, făceam toate astea, în timp ce o d