Partea cea mai vie din puţina presă care a mai rămas după multa ei moarte se compune din expunerea « secretelor ». Afaceri, hoţii, poveşti de familie şi anturaj, CV-uri de politicieni şi de VIP-uri de soi nou - toate cotizează la ultima formă de palpitaţie înainte de exitus, care ar fi « dezvăluirea ».
Punerea ei în circulaţie ar implica, vezi bine, că oameni dibaci şi camioane de rechizite au ţinut cît s-a putut sub obroc o informaţie esenţială. Iar alţi oameni, şi mai dibaci şi echipaţi cu o supertehnologie, au reuşit să smulgă beznei secretul.
Doar că, în nouă cazuri din zece, secretul nu e o surpriză pentru nimeni. Căci nu face decît să confirme ceea ce nu avea cum să fie altfel, neavînd altă explicaţie şi confirmînd intuiţia, inteligenţa sau spiritul de observaţie absolut comun celor care încă mai trec strada nevătămaţi. E drept că dresura întru taină-mister-tăcere practicată de toate regimurile totalitare creează şi reflexul de aşteptare a « dezvăluirii », dar nu poate întreţine prea mult şi aura ei dacă aflarea adevărului nu duce nicăieri. Iar în regimurile totalitare, nu duce : doar tensiunea scade un pic, în timp ce propaganda şi aparatul de represiune stau pe loc. În plus, în caz de folosinţă repetată, nici sifonăria asta nu mai dă rezultat : şi tensiunea stă pe loc...
Oare de ce ? Pentru că proba evidenţei e mult mai tare decît taina şi decît propaganda. În 2001, un cercetător belgian îşi vedea tradusă în româneşte lucrarea despre ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist. Explicase că, în studiile lui, avusese acces la cărţi şi publicaţii diverse, dar nu la arhivele instituţiei, ferecate acelea. Şi, pentru că volumul nu avea cum să fie pe placul Bisericii noastre, care se voia preamărită pentru conduita ei, şi nu era, autorul aştepta cu nerăbdare întrebarea despre arhive. Care a şi venit. Nu e nevoie de arhive, a spus e
