Însemnările privitoare la prozatoarea Irina Lecca (n. 7 ianuarie 1881, Piatra-Neamţ – m. 30 noiembrie 1953, Mănăstirea Văratec) sunt insuficiente, lacunare, imprecise şi, adesea, derutante.
A fost încurajată să scrie şi să publice la insistenţele energice ale scriitorilor Constanţa Hodoş, Ion Gorun şi, mai ales, Nicolae Iorga care îi oferă cu generozitate coloanele ziarului Neamul Românesc, precum şi pe cele ale Neamului Românesc Literar.
Numele prozatoarei şi traducătoarei Irina Lecca se întâlneşte în reviste şi ziare, precum: Ramuri, Luceafărul, Revista scriitoarei, Revista noastră, Gânduri bune, Unirea femeilor române, Jurnalul femeii, Viitorul româncelor, Calendarul „Neamului Românesc“, Al doilea Anuar al Bucegilor şi în America (Cleveland).
Este autoarea a patru romane, Dreptul vieţii (1908), Pe urma dragostei (1910), Marcu Ulpiu-Traian Stănoiu (1920) şi Slutica (1925), precum şi a unei legende, Piatra corbului (1919) şi a unei piese de teatru, Hazail (1931), cărţi rare şi aproape de negăsit.
Unele dintre cărţile sale s-au bucurat de cronici favorabile aparţinând lui Nicolae Iorga1, Ilarie Chendi2 şi Ion Simionescu3, iar istoricul literar Lucian Predescu4o menţionează în Enciclopedia Cugetarea.
După decesul soţului, George Lecca, se retrage la Mănăstirea Văratec, unde se dedică, cu pasiune, vieţii monahale, iar în răstimpul 1940–1942 şi 1946–1951, cât a fost stareţă, s-a preocupat de organizarea unui orfelinat, de perfectarea atelierelor de ţesătorie şi broderie şi, fireşte, de învăţământul seminarial monahicesc.
Aici, la Mănăstirea Văratec, călugăriţa şi scriitoarea Irina Lecca s-a aflat într-un permanent dialog cu sine, cu celelalte monahii şi, tot mai frecvent, cu Dumnezeu, pe care l-a adorat şi a cărui operă a interpretat-o, în profunzime, cu o trăire din cele extrem de valoroase în ordine spirituală.
Notiţele b
