În peste o jumătate de secol de carieră universitară, am condus sute de teze de gradul I, de licenţă sau de doctorat, la care s-au adăugat în deceniul din urmă disertaţiile de masterat.

Întâmplarea a jucat un anumit rol în însemnările de faţă. Citisem un articol al lui Liviu Ornea despre comicele instrucţiuni ale Ministerului Educaţiei (pare-se că retrase între timp) referitoare la normele de redactare ale unei teze de doctorat, când am dat într-o librărie peste cartea lui Umberto Eco intitulată „Cum se face o teză de licenţă“.

Scrisă în 1977, cartea a fost tradusă de George Popescu pentru editura Polirom încă din 2006, dar eu am văzut-o abia acum. Metodică, dar şi spirituală pe alocuri, didacticul opus al savantului italian ar putea fi considerat depăşit. Eco nu vorbeşte, de pildă, despre internet, la care apelează astăzi, probabil, fără excepţie, toţi studenţii, fie că se află în pragul licenţei, fie în acela al doctoratului.

Multe din recomandările lui sunt caduce în raport cu noile mijloace de informare. De exemplu, cele referitoare la sistemul de fişe. Altele, desigur, rămân actuale, cum ar fi cele despre consultarea şi citarea surselor, căzute ambele în dizgraţie tocmai din cauza internetului, care nu e deloc preocupat de diferenţa dintre opinia personală şi cea împrumutată şi nici de aceea dintre informaţie (brută!) şi cunoaştere (netă!).

Regula citării şi numărul de pagini

„Cum se face o teză de licenţă“ continuă să fie o lucrare utilă. Mă despart de autorul ei într-o singură privinţă şi anume lipsa soluţiilor alternative în împrejurări care exclud absolutizarea răspunsului. O astfel de împrejurare este bunăoară legată de modul în care cităm din alţi autori.

Anglo-saxonii dau problemei o soluţie diferită de aceea a germanilor sau francezilor. În ce mă priveşte, cred că soluţia potrivită este aceea eficace şi simplă.

M