De curînd a ieşit de sub tipar al doilea şi - din nefericire - ultimul volum din Jurnalul cu faţa ascunsă al lui Fănuş Neagu, acoperind durata 2005-2011 şi ţinut pînă cu puţin înaintea morţii (ultima însemnare, un de profundis, datează de pe 7 mai 2011). Cîteva fragmente au fost publicate ca preview în primăvara anului trecut, în „Literatorul”. Primul volum, apărut la începutul lui 2005 şi întins pe o durată sensibil mai restrînsă (10 august 2002- 10 iulie 2004) a fost scris în acelaşi timp cu prima versiune a romanului Asfinţit de Europă, Răsărit de Asie şi a apărut în acelaşi timp cu el. Un roman cu titlu „emblematic”, pe care – la sfatul unor tineri critici: Răzvan Voncu şi Andrei Milca – Fănuş Neagu l-a rescris şi augmentat ulterior în relaţie cu acelaşi jurnal („m-au îndemnat şi convins să amplific narativ romanul Asfinţit de Europă, Răsărit de Asie, să motivez ascensiunea sau declinul personajelor mult mai pronunţat decît în prima versiune, să articulez firesc relaţiile dintre ele şi să fac (pentru că pot, susţin ei) o carte rezistentă la orice atac”). Luate împreună, cele două jurnale şi cele două versiuni ale romanului legat ombilical de ele constituie un pariu creativ neobişnuit, prin intermediul căruia scriitorul, bolnav de cancer şi internat preţ de cîţiva ani la Spitalul Elias, şi-a prelungit în mod miraculos viaţa. Rămîne pe altădată de văzut în ce măsură această rescriere a reuşit.

Deocamdată, e de remarcat faptul că, pe fondul agravării progresive a bolii, jurnalul „cu faţa ascunsă” – un jurnal destinat publicării, „extim”, în termenii lui Michel Tournier – devine mult mai mult decît un jurnal de creaţie. El devine, prin intermediul creaţiei, un jurnal de supravieţuire cu multiple niveluri: un copios jurnal de lecturi; un jurnal de amintiri şi reverii ce ne poartă, mereu, spre Grădiştea natală; un jurnal de evocări şi confesiuni despre famil