Dintre scriitorii noştri interbelici Mihail Sebastian îmi pare a fi acela cu posteritatea cea mai dinamică. Spre a nu spune cu posteritatea cea mai agitată. În cei aproape şaptezeci de ani câţi au trecut de la moartea sa acest scriitor mereu a interesat, într-un fel sau în altul. În intervalul proletcultist i s-au jucat piesele în, probabil, toate teatrele noastre ca şi în multe din lume, în URSS (la M.H.A.T. din Moscova, la Teatrul Gorki, din Leningrad, în republicile unionale) şi în alte ţări, în America de Sud şi în China.
Mai puţină atenţie i s-a dat prozei, ediţia de Opere alese din 1962, îngrijită de Vicu Mândra, neincluzând decât romanul Accidentul şi nuvela Deschiderea stagiunii. Faimosul De două mii de ani, care făcuse atâta vâlvă în anii ’30, nu fusese inclus. Va fi retipărit abia în 1990. Până una alta un V. Mândra, un B. Elvin, criticii susţinători din epocă, îi construiesc lui Sebastian o imagine de îndârjit luptător antifascist şi, în general, de spirit ostil ordinii burgheze şi politicianismului. Fusese expus în anii tinereţii, ce e drept, şi unor „rătăciri“, unor rele influenţe de care s-a debarasat însă destul de repede şi definitiv, plasându- se apoi, moral, pe o direcţie ascensională. „Din momentul înfruntării lucide a pericolului fascist, scria Vicu Mândra, sensul activităţii lui M.Sebastian este necontenit ascendent...”.
Ieşirea din dogmatism îngăduie eliberarea de clişee şi în ce-l priveşte pe M. Sebastian, cercetat în complexitatea unor manifestări care implicau plasarea corectă în cadrul istoric şi, desigur, judecarea estetică a operei. Monografia Dorinei Grăsoiu, din 1986, studiul lui Constantin Trandafir, din 2007, iar acum cel al lui Mihai Iovănel (Evreul improbabil, Ed. Cartea Românească, 2012) reprezintă cercetări riguroase ale poziţiei scriitorului reintegrat epocii lui .
Momentul 1996 este unul de resuscitare a in
