Am rămas însărcinată la 27 de ani. Destul de târziu după unii, mult prea devreme după alţii. Ţin minte că expresia „a rămâne însărcinată” pe care am folosit-o când i-am povestit soţului, la o terasă din piaţa Sfinţii Voievozi, mi s-a părut tristă. Un amestec de renunţări şi obligaţii pe care nu îl mai simţisem niciodată până atunci. Din momentul în care am anunţat că voi fi mamă, lucrurile s-au schimbat major în raport cu oamenii din jur. Un statut special pe care l-am resimţit cumva nega­tiv. Parcă deveneam „păgână“, în sensul cel mai auten­tic al cuvântului. Maică-mea a schimbat discursul spre „ce nu-i bine să faci“, începeam să aflu tradiţii şi obiceiuri care mai de care, suplimente prenatale, medici, pastile, informaţie medicală în exces, o bucurie a femeilor de a-şi povesti experien­ţele mai dramatice, sau mai puţin dramatice avute cu bebeluşii lor în primele luni de viaţă. Mă simţeam singură, cumplit de singură, dezamăgită, izolată. Ca un om bolnav. Nu am avut pofte. Nu am avut dorinţe, altele decât aceea de a sta în pat, o oră pe zi, cu pi­cioa­rele întinse. Îmi plăcea să închid ochii şi să o simt, să visez cu ea, pentru ea. Şi acum seara ne po­vestim ziua, cu bune, cu rele, cu emoţii, cu secrete. Nu îmi era teamă, nu mă simţeam vulnerabilă. Cred că a fost perioada în care am avut cea mai mare în­cre­dere în mine. Perioada care m-a construit ca femeie. În luna a şasea, doamna doctor Popescu, ginecolog, la Medicover, după zeci de analize, mi-a spus dramatic că am toxoplasmoză, că voi avea un copil cu malformaţii şi că sfatul ei ar fi să abandonez această sarcină! A ţinut să-mi precizeze toate tipurile de handicap pe care le poate avea un copil, că boala o am de la mezeluri, sau de la pisici, sau… din Asia Mică (pentru că îi spusesem deja, la o întâlnire anterioară, că fusesem în Turcia, în excursie, cu ani în urmă). Am simţit că îmi cade cerul.