Scris de Cristian Horgoș - Acest eseu s-a înfiripat din observaţia că toţi ne pricepem la fotbal şi aproape toţi nu ne pricepem la muzică clasică.

Unii s-au mirat văzându-l, deunăzi, pe Cornel Popa invitat şi la un concert de gală, nu doar la un meci de promovare în «A». Şi adevărul e dacă în popularele tribune de la FC Bihor e loc pentru oricine, Sala Enescu-Bartok are o aură mai elitistă din cauza unor melomani cu aere de megalomani (după cum unii manelişti se cred melomanişti).

Să ne amintim însă că şi omul de cultură Mircea Bradu făcea lobby la Cejeu, încă de pe vremea când diriguia Teatrul orădean, susţinând că un oraş care se respectă trebuie să aibă atât o filarmonică dar şi o echipă de fotbal performantă. La primă vedere, asocierea minunează. Dar nu e chiar aşa. La Euro 2008, un artist elveţian a făcut afişe culturale cu naţionalele de fotbal, echipa României fiind sugerată de un virtuoz ţigan violonist.

Acuma nu are rost să socotim cine cântă mai bine, Corul Madrigal sau Corul madrilenilor de la Real. Şi nici nu-i clar când se va rupe din galeria „Rebelii orădeni” facţiunea „Revelii orădeni” (fani de-ai lui Maurice Ravel) cu imnul: Bolero de Ravanelli (Fabrizio, pare-mi-se).

Cert e doar că imnul suporterilor de pe Wembley răsună în aşa fel încât conferă stadionului nu doar renume ci şi acustică de Catedrală a fotbalului. Iar regretatul om de fotbal bihorean Robert – Puiu – Cosmoc spunea despre un atacant că e un virtuoz al balonului doar dacă „are vocabular în careu” şi „îşi ştie partitura când cântă din fluierul piciorului”.

De când e nea’ Todor impresar la Filarmonică, am mai văzut (şi auzit) câte un dirijor de Liga Campionilor făcând pase cu bagheta şi rezolvând câte o gamă mai complicată dintr-o „pasă cu câlcâiul”. La fel, am mai urmărit şi câte un flautist făcând dribling printre partituri. Una peste alta, muzica însufleţeşte oa