Prietenul meu Daniel Funeriu, care, între noi fie vorba, este în continuare un soldat disciplinat al PDL, a avansat zilele trecute o foarte interesantă teorie privind trădările în politică.
Din perspectiva acesteia, trădătorul este, în cele mai multe dintre cazuri, cel care rămâne, nu cel care pleacă dintr-o formațiune politică. În mod normal partidele sunt (ar trebui să fie) constituite în jurul unor valori. Haosul politic în care ne aflăm este cauzat de abandonarea acestor valori fondatoare și regruparea membrilor de partid în jurul unor interese strict personale, adesea conjuncturale. Urmărind cu atenție acțiunile principalilor actori politici este foarte greu să mai depistezi fărâme de social-democrație în politica PSD sau urmarea consecventă a unei doctrine populare, de sorginte creștin-democrată în PDL. Cât despre „liberalismul” PNL, aproape că te pufnește râsul, după recentul congres comunistoid și prestațiile de tenor de operetă ale președintelui acestuia. Este limpede că nu doctrinele sunt cele care dau identitate și spirit de unitate partidelor. Dacă există un „esprit de corps” între membrii unui partid politic, el are ca fundament, mai degrabă, teama de justiție, afacerile cu statul, posturile bine plătite din parlament, guvern și instituțiile subordonate, potențialul de aranjamente și combinație oferit de calitatea de om cu influență într-unul dintre partidele aflate la guvernare, decât valorile doctrinare. În această situație, este de înțeles ca unii dintre cei intrați în partide atrași de ideile generoase înscrise în doctrine și devenite literă moartă să se simtă trădați, păcăliți, fraieriți. Când constați că nimic din binele comun promis nu se regăsește în acțiunea cotidiană a partidului în care ai intrat, este firesc să faci pasul în spate și chiar să te reorientezi spre alte construcții – politice sau nu – , menite să-ți (re)dea încredere. Cine