Nu ştim şi nici nu prea are importanţă dacă şi cum se va mai normaliza vreodată situaţia arborilor venerabili din centrul Iaşului, tăiaţi până la urmă de hachiţele şi capriciile unui edil vremelnic, cu suficientă dar fudulă ambiţie de a se eterniza în memoria afectivă a oraşului, ca fiind „Primarul pe timpul căruia bătaia de joc a devenit politica oficială a administraţiei locale“.

Nu se ştie, de asemenea, cum vor rezista pietonii să se tot plimbe pe respectiva alee la vară, să spunem prin canicula tradiţională a lunii august, fără nici o brumă de umbră. Probabil se va încropi vreun paleativ, ceva, nişte corturi sanitare din loc în loc, ca să poată turiştii să-şi tragă sufletul de la un obiectiv la altul, timp în care se pot hidrata şi cu cei doi litri de apă. Cam cum s-a găsit soluţia de tot râsul din Piaţa Unirii, renovată de un alt deştept, prin placarea cu mozaic ori marmură atât de bine lustruite încât ieşenii îşi rup iarna picioarele pe capete, drept pentru care s-a mochetat un traseu, un pasaj, de toată jena. Sigur că piaţa – treptele rămase sparte şi ştirbe, locul unde se dă ora exactă la Iaşi – e destul de tristă cu un aer de tomberon abandonat, cam cum e şi pasajul pietonal devenit o mare budă publică, spartă şi crăpată, la fel cum şi pietonala şi voit pitoresca stradă Lăpuşneanu e cangrenată, în continuare, de fantoma cinematografului Tineretului, raiul boschetarilor fără frontiere şi a câinilor la fel de comunitari, pe care nici măcar poliţiştii locali n-au timp ori chef să-i mai inventarieze. Faţă de aceste stridenţe, la fel de centrale, care definesc un alt fel de Iaşi, mult mai decrepit, vecin ruinării, toată povestea pietonalului arid, văduvit de umbra teilor, nu mai face notă discordantă, din contră, e de acolo, din aceeaşi manea edilitară de promovare a kitsch-ului gros, de cocălar cu tupeu şi pretenţii de om subţire, european cum s-ar spu