Trăim conectaţi la o sursă de tensiune care, oricând şi, mai regretabil, fără să ne dăm seama, ne poate rupe. Se vinde CEO-ul, străinii ne cotropesc, bani nu mai avem. Suntem într-un fel apocaliptici, pe de o parte, pentru că este adevărat, ceva străin intereselor noastre se întâmplă, iar pe de altă parte, pentru că noi „ne însurzim” organic, nu ne mai auzim strigătele care vin din interiorul fiecăruia. Nu le mai auzim! Nu mai auzim când sentimentul femeii de lângă noi ne strigă, nu mai auzim când nevoile copiilor ne cheamă să stăm mai mult în preajma lor, să ne jucăm cu ei, să-i privim, să-i înţelegem. Despre părinţi şi mai ales despre nevoia lor de a le oferi afecţiune n-are rost să mai pomenim! Nu mai avem timp şi nici organul receptor, apt să observe că pomii au înflorit, iarba este verde şi-n acest an. Ne mişcăm asimptomatic, bâjbâim, ne consumăm, nu mai realizăm, nu mai pipăim, nu mai simţim, nu mai mirosim viaţa. Trăim ca şi când am fi în plin război, dar într-unul atipic, culcaţi în tranşee, cu spaima că în orice moment un obuz poate exploda. Paradoxal este însă că nu trăim conştient teama că suflul acelei explozii ne poate spulbera la propriu, ci ne temem mai degrabă că o iminentă explozie ar putea deteriora puştile pe care le ţinem în mână, blidul cu apă, ne sperie mai rău o eventuală distrugere a harnaşamentului, nicidecum propriile vieţi. În fine, să presupunem că ne vom trezi într-o zi că CEO-ul nu a fost vândut, că Ponta face o politică spectaculoasă în interesul ţării, că Ion Călinoiu ajunge preşedintele regiunii, dar cu ce costuri? Părinţii, între timp, ne-au murit. Gândindu-ne mai bine, deşi am fost, parcă n-am fost la înmormântările lor. Copiii ne-au crescut. Când?! Acum sunt mari. Secvenţial, ne mai amintim câteva imagini din copilăria lor. Au fost, într-un fel, orfani cu părinţi. Pomii s-au uscat, iarba nu mai e. Descoperim poate într-un târz