Suveran, imponderabil sau derizoriu, oricând supus interpretării în orice text sau context, cuvântul fie orbeşte, fie deschide o fereastră spre adevăr. Categoric, puternic, ferm prin conţinut, ziditor prin sens, uneori de neînlocuit, cuvântul este singurul instrument de raportare a omului la realitate. Şi, deopotrivă, la ficţiune. Poate fi "partenerul" fiecăruia dintre rostitorii lui pe drumul confesiunii, al apărării în faţa acuzaţiilor, al învinuirilor, suferinţei, trădării, minciunii sau tăcerilor. Al multelor tăceri; şi al celor nevinovate, şi al celor apăsătoare şi al celor care aduc mângâiere, recunoştinţă sau cufundare în visare. Cuvântul ne înalţă spre viaţă sau ne răstigneşte. Nu în sensul biblic, ci în direcţia fără întoarcere a căderii sau înstrăinării fiinţei noastre lăuntrice. Aşadar, soarta noastră stă şi în puterea cuvântului. În vraja şi în strălucirea lui, în ostilitatea pe care i-o conferă ansamblul. Şi atunci când ne referim la avantajele unui sistem politic sau economic, şi atunci când ne aflăm la cheremul unei decizii care ne închide, pe vecie, perspectivele.

Depinde cine este autorul sau instituţia emitentă şi lansatoare a cuvântului - învrăjbitor sau unificator - şi scopul urmărit. Depinde de platforma-program şi de orientarea artizanilor ei. Nouă ne rămâne să decelăm, să distingem ce stă ascuns sub platoşa intenţiei fiecăruia, fiecărora.

Ce înţelegem, de pildă, prin conceptul de "globalizare", atacat cu înverşunare sau apărat din răsputeri?! Cuvântul care desemnează o acţiune ce urmează să aibă loc, la care nu eşti indemnat să meditezi, ci s-o accepţi. Cuvântul care se rostogoleşte, într-o bună zi, peste viaţa şi obişnuinţele tale, asemenea unui "cal troian", unui virus care ţi-a pătruns în sistemul propriului calculator. Să fie globalizarea un mister, o frecţie anti-răceală, un duşman al libertăţii sau ce anume?! Este pierderea