Obiectele copilăriei, tigaia, pirostriile, căldările, oalele, răcitorul, uneltele folositoare ţăranului român, toate se regăsesc în muzeul sufletului dascălului Ştefan Bălănescu. Fiecare obiect are povestea lui, o poveste de demult, presărată cu aduceri aminte purtând parfumul frumosului şi, uneori, al durerii pe care nimeni n-o poate stinge.
„Sunt dascăl de proastă limbă românească - aşa a ajuns astăzi limba română, invadată de tot soiul de englezisme, franţuzisme, cuvinte din engleza canadiană sau americană care n-au nici un rost“. Aşa a început discuţia noastră cu Ştefan Bălănescu, omul ce adăposteşte în suflet şi-n calda sa casă un adevărat muzeu de artă tradiţională, cum rar îţi este dat să vezi. Tigaia copilăriei, oala care a cunoscut atingerea dulce a a mamei, pe care dascălul nostru nu şi-o mai aminteşte, căci prea devreme aceasta a ales calea celor drepţi, toate obiectele copilăriei petrecute în Catane, Dolj, s-au adunat în odaia sfântă a sufletului şi îşi spun astăzi povestea cutremurător de frumoasă.
„Nu se poate fără acest muzeu de artă tradiţională, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Atâta vreme cât nu poţi să arăţi cuiva cine ai fost, vlădică sau opincă, trăieşti de pomană. De copil am avut această dragoste pentru obiectele vechi. Mi-a plăcut să cioplesc lemne şi să conserv obiecte vechi din cultura ţăranului, cu care eu am crescut. M-am născut în Catane, Dolj. Am copilărit acolo, lângă primărie şi vizavi de biserică. Nu departe de altarul ei. Nu am crescut pe uliţa unui sat, nu la marginea lui, unde nu se întâmplă nimic, ci în buricul târgului, unde lângă biserică se făcea hora. Din curtea casei auzeam sau vedeam ce se întâmplă la primărie, bătăile pe care le luau ţăranii ca să treacă la colectiv. Atunci a făcut comunismul cel mai mare rău, distrugerea satelor. Au distrus întâi de toate oamenii cu putere economică, pe cei care au făcut di
