Mă simt invadat de cărți și numărul lor crește în fiecare zi. Unele le cumpăr, altele îmi vin prin poștă, iar altele îmi sunt date, cu dedicație, chiar de autori. Într-o noapte, când aveam insomnie, Shakespeare însuși mi-a oferit un volum de sonete, dar ne-am luat cu vorba și a uitat să-mi dea un autograf.

Îmi trebuie multă ingeniozitate ca să mai găsesc câte un loc disponibil pentru noile apariții. Pe birou nu mai am unde să-mi pun coatele din cauza teancurilor de cărți. Alte teancuri pot fi văzute pe pervazul ferestrei din fața mea, pe computer, pe boxe, pe imprimantă și pe covor, lângă scaunul pe care stau. Genunchii mi-i las cu greu liberi pentru eventualitatea că mă vizitează vreo blondă.

În curând cărțile mă vor da afară din casă și am să ajung un copil al străzii. Am să dorm prin canale, dar mi-e teamă că și acolo am să încep să adun cărți.

La vârsta de șapte ani aveam un raft numai al meu în biblioteca familiei. Apoi timp de peste jumătate de secol mi-am tot extins colecţia. În momentul de faţă păstrez cărţi în locuinţa de la bloc, în casa de la ţară, în garaj şi într-o magazie. Câte 4.000-5.000 de volume în fiecare loc.

Pe toate le-am citit sau măcar le-am răsfoit. (Autorii despre care scriu că n-au talent afirmă că doar răsfoiesc, nu citesc. Autorii pe care îi laud consideră că, dimpotrivă, citesc foarte atent.)

În total mi-au trecut prin mâini câteva zeci de mii de volume. A venit vremea să mă întreb la ce mi-au folosit cărţile, de-a lungul vieţii.

De unele am avut nevoie ca să pot lua diverse examene, întâi ca elev şi apoi ca student (partea proastă este că dacă citești mai multe cărți decât ți se recomandă, obții note mici).

Cu ajutorul altora am învăţat cum se conduce maşina şi cum se foloseşte computerul (zic și eu; în realitate din manualele respective nu se înțelege aproape nimic).

O carte de versuri (proa