Astăzi, n-o să ne mai luăm la harţă cu bietele caricaturi care ne ocârmuiesc. N-o să-l prea altoim (deşi tare ne mănâncă degetele!), de pildă, pe unul ca Valeriu Zgonea, cel mai prim-deputat dintre sculerii-matriţeri ai ţării şi cel mai sculer- matriţer dintre deputaţi (da, ne-a căşunat pe dânsul...mă rog...şi care-i problema?).
Lui, dacă ar fi să ne ţinem scai de el, i-am dedica un cântec, masacrându-l astfel pe marele maestru Sadoveanu (ce mai contează un sacrificiu în plus sau în minus, făcut pentru a „preabinemări” un om de statura lui Valică, a cărui privire vizionară şi senină spune totul!), aşadar, un cânticel de pitrecere i-am face, care s-ar intitula „Zgonea o moartă pe Siret”. În sensul acela profund sacru şi funest-zglobiu (ca o sârbă de cimitir! ) al cunoscutei „Ecaterino, vedea-te-aş moartă/cu dric la poartă şi cai mascaţi!”...Dar, nu! Noi vrem să-l păstrăm pentru mai târziu. Nu-i vorbă, suntem liniştiţi, nu se fanează. Nu se ofileşte Valerică, fante de Obor. Fiindcă e făcut din os de creier tare, absolvent strălucit al concursului TV, „Proştii şi câştigi!”. Şi, oricât s-ar da în stambă, el rămâne aceeaşi veşnică prospătură intelectuală, aceeaşi fleică de inteligenţă cu două picioare, pe care o întâlneşti la tot pasul, à propos, pe culoarele Parlamentului României, reperul cu maxilarul încleştat al bibliotecii universale aşezată pe pilaştri de mămăligă ori statua Minervei pururi sagace şi saşie, străjuind intrarea-n galaxie. Bref! personalitatea care poate copleşi pe oricine mai slab de înger, până la lacrimi, prin farmecul, gingăşia şi frumuseţea interioară, de-un fel cu cele ale unei privighetoare rămase borţoasă cu un rinocer...Deci, pe data viitoare, dragă Valerică!
Acum, însă nu ştiu!...Credeţi-mă, pur şi simplu, nu ştiu! Nu ştiu şi pace! Puteţi să mă ardeţi cu firul roşu în jurul capului, să-mi tăiaţi apetitul pentru tagliatelle şi intern
