Într-un recent talk-show televizat s-a vorbit, în trecere și malițios, de Pamfil Șeicaru. Din păcate, după ureche. Am relatat mai amănunţit, cu alt prilej, tot în această rubrică, întâlnirea întâmplătoare pe care am avut-o cu Pamfil Şeicaru pe aeroportul din Istanbul. Cred că era prin 1965-1966. Însoţeam echipa de fotbal a României, care n-a primit aprobarea de la autorităţile turce să-şi continue drumul spre Ankara cu amărâtul de IL-14 TAROM (cică, s-ar fi survolat obiective militare!), aşa că a trebuit să ne transbordăm, pe unde s-au mai găsit locuri, în cursele dungate ale Türk Hava Yolari. Atunci s-a apropiat de noi un bărbat, probabil cândva impunător; acum, începuse să-i albească mustaţa, ca şi părul care purta urmele unor ondulaţii vălurite. Nenorocul lui a făcut ca întrebarea-salut „Români? Eu sunt Pamfil Şeicaru” s-o adreseze taman lui Rică Răducanu, care l-a expediat pe nepoftit cu un sec „Să fii matale sănătos, tataie!”. Am intervenit, s-au schimbat câteva banalități, i-am dat o carte de vizită („ziarilă” aştepta o cursă către RFG) şi, după puțină vreme, am primit la Editura „Junimea” un plic de la Pamfil Şeicaru. Adresa expeditorului atestă faptul că a locuit o vreme, în Germania, şi la Hotel Karlsfelofer, Hochstrasse nr. 6, 8047, Karlsfeld.
Epistola începe prin a lăuda cărţile „Junimii”. Desigur, ţinuta grafică, altfel de aprecieri, asupra conţinutului adică, erau, în anii aceia, de-a dreptul primejdioase, fiind suspect dacă te lăuda... duşmanul! „Fără îndoială că este o adevărată întrecere între edituri de a da cărţilor o prezentare cât mai frumoasă, făcând un izbitor contrast cu ceea ce publicau editurile odinioară...” Miezul scrisorii era, de fapt, altul: Şeicaru, nădăjduind că a sosit şi momentul reintegrării lui în cultura română „oficială”, oferea spre publicare „Junimii” două cărţi. Prima: „Rege şi dictator”, a doua, „50 de portre