Au existat perioade în viaţa mea în care am crezut că anumite cărţi mă pot ajuta în amor. Prima încercare a fost în clasa a şasea...

Ea stătea în banca din faţa mea, iar eu eram îndrăgostit de ea. Unii vor zice probabil că e mult spus despre un copil de clasa a şasea că e îndrăgostit, dar eu cred că se înşală. Ceea ce simţeam eu atunci faţă de Cristina era sigur dragoste, cu nimic mai prejos faţă de trăirile de mai târziu.

Îmi amintesc şi acum gâtul ei lung şi ceafa cu un puf negru pe ea – când îşi strângea părul şi puteam să i-o văd, eram cel mai fericit din lume şi nu-mi mai luam ochii de la ea. Şi aşa, lungile ore de la şcoală încetau să mai fie plictisitoare.

MISTERUL BILEŢELELOR

Din păcate, preferatul ei nu eram eu, ci colegul meu de bancă. Către el se întorcea de fiecare dată, pe el se găsea să-l întrebe tot felul de prostii, lui îi zâmbea drăgăstos şi, mai ales, cu el schimba bileţele în timpul orelor. În pauze, după reprize furtunoase de corespondenţă, cei doi se priveau cu subînţeles şi, dacă vorbeau, o făceau eliptic, aşa încât nu înţelegeam nimic.

De exemplu, ea se uita la el zâmbind şi-i spunea: „Nu cred asta!“. El: „Ba să faci bine să crezi!“. Ea: „Trebuie să mă convingi“. El: „Dacă e nevoie, te voi convinge“. Şi tot aşa... Ce poţi să-ţi dai seama din asta?

Desigur, muream de curiozitate să aflu ce-şi tot scriau ei în bileţele, dar nu reuşeam să pun mâna pe niciunul, că erau foarte atenţi şi nu uitau nimic compromiţător pe bancă, atunci când plecau în pauză.

O PISTĂ DE URMAT

Dar nu a trecut mult şi destinul s-a îndurat de mine şi mi-a oferit o pistă de urmat. La un moment dat, ea s-a întors, i-a dat lui o carte şi i-a zis: „Mulţumesc, mi-a plăcut! Să-mi dai şi celelalte volume! Vezi că ţi-am scris ceva la final.“ Şi i-a mai zis ceva de Old şi-nu-mai-ştiu-cum.

Cartea era „Winnetou“. Auzisem de ea, ştia