Nicolae Manolescu scrie un articol despre nişte “crai de curtea nouă” printre care mă număr. Avem un critic, un scriitor şi eu sînt “jurnalistul” – eticheta jurnalist e o subliniere folosită de oameni de cultură ca să sublinieze vremelnicia din tot ce faci şi ce spui. Cu alte cuvinte, dacă în loc de jurnalism supravieţuiam dintr-o gogoşerie, estetiştii ar fi subliniat mai ales această dimensiune a opiniilor mele. Motivul indignării este faptul că l-am recomandat călduros pe Dan Sociu cu o carte de proză mai specială, “Combinaţia”.

Din text rezultă măcar că mă pricep încă să recomand o carte; deja sînt mulţumit dacă am reuşit să-l smulg pe Manolescu din plictisitorul rai al valorilor clare:

Prezentarea lui Costi Rogozanu e aceea care m-a incitat să citesc romanul. „Mai avem chef şi timp de fiţe literare arhaice, de estetisme inutile, de autorlâc?”

Ajunge apoi la vechiul argument cu “valabilitatea estetică” fără de care nu poate exista literatura. Discuţia e întortocheată şi am purtat-o cu Manolescu inclusiv în orele de la studii aprofundate de la Litere de acum exact 13 ani – am martori! Cînd spun de estetism exagerat e clar – şi Manolescu o ştie – că mă refer la felul în care citim o carte. Pentru că sînt unii în stare să citească estetic şi “Manifestul comunist”, şi toată avangarda română (avem zeci de cărţi în care critici maiestuoşi reuşesc să aprecieze valorile avangardei fără să amintească nici o clipă ce ideologie aveau).

“Autorlîcul”, da, trimite la incredibilă aroganţă a unei literaturi care în mare parte ignoră acum mediul în care se naşte:

Nu-mi explic totuşi cum poţi considera Roşu şi negru, exemplu, ca şi celelalte, la întâmplare, o fiţă literară arhaică? Şi, pe urmă, ce vrea să zică „estetisme inutile”? Cum ar putea fi util un roman altfel decât estetic? Dacă estetism nu e, nimic nu e în artă. Autorlâcul de mai la vale mă du