Stabilizarea macroeconomică, refren cântat la Bucureşti într-un cor condus de Traian Băsescu, dar a capella că bani de instrumente nu mai sunt, seamănă cu un alt refren de succes, al anilor 90. "Creşterea economică zero" rostită sacadat de către Theodor Stolojan vrăjea masele largi populare şi neştiutoare.

2013 nu e 1991, nici Băsescu nu e Stolojan, iar în recesiune cota de încredere în viitor trebuie citită cu lupa, spre deosebire de cea din entuziaştii ani postervoluţionari, vizibilă de pe lună. Cei mai mulţi cetăţeni credeau, când îl auzeau pe Stolojan şi a lui creştere economică zero, că după iadul dictaturii de tip comunist nu poate veni decât raiul bunăstării capitaliste. Azi fug unde văd cu ochii în căutarea unui loc de muncă decent pentru că, în România, vânzarea forţei de muncă nu reprezintă garanţia unui minim confort.

Preşedintele Traian Băsescu şi-a îndemnat poporul să fie mândru că ne-am stabilizat macroeconomic, am ieşit din procedura de deficit excesiv şi că nu ne aflăm în situaţia de a întinde mâna pentru pensii şi salarii. În loc să conducă Spania în paradisul macrostabilităţii un alt politician din aceeaşi familie ideologică cu Băsescu, premierul Mariano Rajoy, a preferat să ceară Bruxellesului o păsuire până în 2016 ca să ofere un respiro propriilor cetăţeni şi economiei reale. Adaug şi faptul că ultimul îndemn, acela cu mândria că nu cerşim, aminteşte tulburător de un alt motiv de sărbătoare naţională cu cămara goală, plata integrală a datoriei externe. Se pare că românii sunt predispuşi la selectarea unor conducători cu tendinţe sadice.

Stabilizarea şi ţinta de deficit au efectul unei incantanţii magice, dar doar asupra politicienilor, inclusiv a celor din noua guvernare care au devenit adepţi fervenţi ai cultului macrostabilităţii. Nu şi asupra românilor săraciţi de criză globală şi de cura de austeritate, aplicată sub atenta