Siria? Un dictator descreierat îşi ucide poporul. Şi, fiindcă se tot chinuie să-l stârpească, din martie 2011, încearcă acum şi cu gaz sarin. Cine crede gogomănia asta merită să citească cele 576 de pagini auto-elogioase ale lui George Tenet, fostul şef al CIA (1997-2004), care, scriindu-şi memoriile, se străduieşte, între altele, să justifice şi scornelile din Irak.

Nu că Bshar al-Assad n-ar fi un dictator. Ghinionul lui e că este un dictator rău, spre deosebire de dictatorii buni din Arabia Saudită, de pildă, sau din Qatar. Fostul oftalmolog nu e uşă de moschee, nici n-ar avea cu cine să semene. Răposatul său tată, ilustrul Hafez al-Assad, răsese de pe faţa pământului 20.000 de supuşi, în doar 27 de zile, în 1981, la Hama.

Să ne înţelegem: familia domnitoare din Siria e allawită (o formă a şiismului). Minoritară din punct de vedere religios la ea în ţară (doar 10 la sută dintre sirieni sunt allawiţi), pierdută în regiune într-o mare de sunniţi. Iată motivul pentru care fraţii arabi nu doar că nu sprijină regimul de la Damasc, dar îi mai şi înarmează pe rebeli.

Dacă Arabia Saudită, Qatarul, ţările din Golf au tot interesul ca Bashar al-Assad să fie măturat de la putere, iar partenerii lor americani le ţin isonul, calculele Israelului sunt mult mai nuanţate. Revenit la putere, Bibi n-are nici un interes să înlocuiască un duşman cunoscut cu o conducere islamistă opacă şi imprevizibilă. Pentru că – alături de un Consiliu Naţional Sirian (înfiinţat la Doha), în care Fraţii Musulmani sunt vioara-ntâi, pe lângă alte structuri revoluţionare cu baza în Turcia, în frunte cu eclectica Armată Siriană de Eliberare – împotriva lui Bashar al-Assad acţionează grupuri de aventurieri jihadişti, venite din toată lumea. Astfel încât e foarte greu – inclusiv pentru Washington – să ştie pe mâna cui ajung ajutoarele financiare, başca ceea ce ei acoperă prin sintag