A zis să facă o glumă. Luciano Re Cecconi a intrat într-un magazin de bijuterii, cu mîna în buzunar, pe post de pistol şi a strigat : “Daţi tot ce aveţi!”. L-au împuşcat pe loc. Cel mai “cool” jucător lazial din istorie
Avea de toate. O familie frumoasă. Cesarina, soaţa, i-l dăduse pe Stefano, un îngeraş şi-o “cocea” pe Francesca. Lumea-l iubea. Pe teren, se distra, juca fotbal de plăcere. Dar, de cîteva luni, era “fiert”. Se adunaseră, de acum, vreo patru luni de cînd nu mai udase tricoul într-un “oficial”. Prin toamna lui 1976, la un meci de campionat, contra Bolognei, Tazio Roverso pusese piciorul mai tare. În minutul 19 genunchiul i se frînsese. Apoi, venise moartea lui Tommaso Maestrelli, cel mai bun antrenor pe care-l avuse, cel cu care luase titlul… Era deja 18 ianuarie, anul următor, 1977, şi el tot nu-şi revenea.
În marţea aceea, simţea că poate renaşte. Gata! Lustruise, destul, spalierele prin sălile de forţă. Chiar îi spunse preparatorului fizic. “Tano, eşti băiat bun, dar te părăsesc! Duminică, la Cesena, mă bag cîteva minute să văd de zice rotula”. Era bucuros, voia să se întoarcă în iarbă, simţea că poate.
Marţi, trei ceasuri rele
Pe la cinci după amiaza, ieşise în oraş cu Pietro Ghedin şi Rossi Renzo, colegii de trupă. Stăteau la o palavră cînd în restaurant intrase Giorgio Fraticcioli, jupîn peste o parfumerie de unde-şi procurau ei miresmele, “fratele” lor. “Prinţilor, am de luat ceva de la un bijutier, din cartierul Flaminio. Dăm o raită pînă acolo?”, i-a întrebat Giorgio. Îşi terminaseră cafeaua, au plecat. Să fi fost 19, poate 19:30. Întuneric. Au ajuns la giuvaiergiu în 10 minute. Fraticcioli a intrat primul, el, al doilea. A zis să încerce o glumă. Şi-a ridicat gulerele paltonului, a băgat mîna-n buzunar. A “născut”, din degete, un pistol. Arătătorul pe post de ţeavă, degetul cel mare, cocoş. Şi-a îngroşat glasul şi-a
