Mulţi au fost surprinşi să-l audă pe Cristian Tudor Popescu cântând la radio un fragment din piesa cu care România se va prezenta Eurovision. Momentul radiofonic s-a ”viralizat” rapid pe Internet pentru că CTP este perceput mai degrabă ca fiind un jurnalist din a cărui peniţă iese acid şi nu cerneală sau miere, un scriitor ale cărui cuvinte sunt gloanţe pentru destinatar, un personaj aparent aspru, mereu încruntat, departe de un ”comediant”.

Suprapunerea celor două feţe, cea ludică şi cea dură, a generat crampe la stomac pentru publicul ascultător. La câteva zile distanţă am urmărit dineul oferit de Barack Obama jurnaliştilor de la Casa Albă. Cel mai serios şi împovărat om de pe planetă s-a tras singur de urechile clăpăuge. Iată că uneori ca să rămâi om serios trebuie să te iei şi ”la mişto”.

Cine crede că umorul e o treabă spontană înseamnă că are atâta şcoală a vieţii cât talent muzical ”bibiloiul sugrumat”. Umorul este rezervat oamenilor inteligenţi, acesta are o schemă şi ca să-l ”produci” ai nevoie de o tehnică mult exersată. Pentru unii umorul este o meserie iar la cât mai râd sănătos românii se pare ne-au părăsit meseriaşii chiar şi în acest domeniu.

Umorul are rolul lui într-o societate, dovadă fiind întâlnirea anuală a corespondenţilor de presă de la Casa Albă cu preşedintele american. Acesta, cel mai puternic om al planetei – cum le place americanilor să spună - devine un fel de actor comediant pentru aproximativ jumătate de oră. ”Se face de râs”, am zice când vedem scene din aceste întâlniri în care Obama, sau Bush mai de mult, ”se iau la mişto” în faţa jurnaliştilor. Dar nu ne întrebăm de ce o fac? De ce a ţinut preşedintele american, la ultima întâlnire de acest fel, să se tragă singur de urechile sale celebre pe care comedianţii de meserie le ironizează oricum tot anul? De ce să-i aduni pe cei care un an întreg îţi dau picioare jurnali