Omul pe mâinile căruia nimereşti când începi un nou drum are o importanţă capitală pentru viaţa ta... Îmi amintesc de prima mea profesoară de geografie. Era o muiere nesuferită, nemăritată, neconsolată şi posesoare de alte „ne”-uri, o femeie care-şi dezvoltase, în timp, o ironie atât de pătrunzătoare la adresa noastră, a amărâţilor purtători de matricole, încât, la orele ei, preferam să-mi cadă tavanul clasei în cap decât să fiu scoasă la tablă. Învăţam anevoios, mai mult de frica bătăilor de joc la care erau supuşi cei prinşi cu lecţia neînvăţată.

Pentru a nu fi prinsă cu garda jos, toceam acasă pe rupte, iar mama era condamnată la a asculta sute de denumiri de pârâiaşe şi movile, înălţimi de creste, debite fluviale şi producţii de rulmenţi, spuse cu voce tare şi cu ochii pe hartă. Ajunsese, săraca de ea, să ştie pe dinafară capitalele tuturor celor câteva zeci de state africane. În ceea ce mă priveşte, am rămas, de atunci, cu o adevărată repulsie faţă de această materie, lucru care, ulterior, mi-a dat serios de furcă în mai toate călătoriile pe care le-am întreprins, de-a lungul şi de-a latul planetei.

Există însă şi inşi care mi-au marcat în chip fericit parcursul profesional. Profa de română, doamna Hagiac, mi-a consolidat aplecarea ereditară către scris şi mi-a lustruit aripile imaginaţiei, netezindu-mi zborul către cea mai incitantă meserie din lume; vin la rând jurnaliştii Octavian Ştireanu şi Lucian Avramescu, cei care-mi dădeau cu rigla peste degete atunci când articolele mele studenţeşti nu se ridicau la nivelul notei 11 - cea care, în opinia lor, mi se „asorta” cel mai bine. Apoi mi-a ieşit în calea destinului Tatuliciul meu preţios, cel care mi-a deschis uşa spre tărâmul fabulos al televiziunii şi din afurisenia şi talentul căruia am învăţat, în câţiva ani, cât alţii în câteva vieţi.

Nu voi conteni nic