In memoriam, din testamentul lui Viorel Tudose

Mai ales netuns îmi era drag omul ăsta mare, înalt, leonin, săgalnic, ales. Cu vorbă domoală, cu sclipiri de inteligentă în ochi, de care trebuie să te feresti ca de arcul electic. Ne tutuiam într-un mod ciudat, folosind pluralul de politete în glumă: „...sunt caporal Viorel Tudose, rog ordonati!“, iar acestea fiind zise, el era generalul de la Ceahlăul, se ridica din peisajul biroului său cu fundal de sobă de teracotă, îti întindea mîna lui mare, mîna unui ins mare, spătos, adevărat, un bărbat care a pus în dificultate, numai existînd, tot felul de piticanii, iar dacă el te considera prieten, apăsa butonul de la interfon pentru a-l suna pe domnul Puiu: „Domnuă' Puiu? Tudose sînt“. „Stiu, sefuă'“. „Un mezamplas, dacă nu te superi“. Instantaneu, apărea în usa biroului acest domnă' Puiu cu o tavă, sticla cu vin si două pahare curate, dar si cu un prosop obosit, atîrnat pe antebrat, care se dorea a fi si elegant si la misto, în spiritul jocului impus de patron. „Altceva mai doreste domnii?“ întreabă atunci patronul locantei de la parter, intitulată „Arte/Meserii“. „Da, zicea atunci Viorel Tudose, da“. El făcîndu-se scufundat (sau chiar fiind) în niste texte de pe birou. Privindu-l pe domnu Puiu doar putin, peste ramele ochelarilor: „Da, mai dorim: Stai... pe-aproape!“. Normal, domnuă' Puiu stătea mereu pe aproape. Astfel s-au petrecut multe zile din săptămâni si din ani, în care m-am bucurat de găzduirea în imensul birou al patronului de la Ceahlăul, niste după-amiezi trecute prin toate anotimpurile, niciodată plicticoase, mereu surprinzătoare, eu făcînd acolo un ziar anexă, o publicatie decentă a Politiei, o chestie de proximitate, la tipografia si redactia lor. Iar la „Arte@Meserii“, la parter, acolo rîdeam cu lacrimi. Întotdeauna era un regal. Acolo se făcea, în fapt ‚ Ceahlăul, acolo si în mintea de sub ple