Partea cea mai vie din putina presa care a mai ramas dupa multa ei moarte se compune din expunerea « secretelor ». Afaceri, hotii, povesti de familie si anturaj, CV-uri de politicieni si de VIP-uri de soi nou – toate cotizeaza la ultima forma de palpitatie inainte de exitus, care ar fi « dezvaluirea ». Punerea ei in circulatie ar implica, vezi bine, ca oameni dibaci si camioane de rechizite au tinut cat s-a putut sub obroc o informatie esentiala. Iar alti oameni, si mai dibaci si echipati cu o supertehnologie, au reusit sa smulga beznei secretul.
Doar ca, in noua cazuri din zece, secretul nu e o surpriza pentru nimeni. Caci nu face decat sa confirme ceea ce nu avea cum sa fie altfel, neavand alta explicatie si confirmand intuitia, inteligenta sau spiritul de observatie absolut comun celor care inca mai trec strada nevatamati. E drept ca dresura intru taina-mister-tacere practicata de toate regimurile totalitare creeaza si reflexul de asteptare a « dezvaluirii », dar nu poate intretine prea mult si aura ei daca aflarea adevarului nu duce nicaieri. Iar in regimurile totalitare, nu duce : doar tensiunea scade un pic, in timp ce propaganda si aparatul de represiune stau pe loc. In plus, in caz de folosinta repetata, nici sifonaria asta nu mai da rezultat: si tensiunea sta pe loc…
Oare de ce ? Pentru ca proba evidentei e mult mai tare decat taina si decat propaganda. In 2001, un cercetator belgian isi vedea tradusa in româneste lucrarea despre ideologia Bisericii Ortodoxe Romane sub regimul comunist. Explicase ca, in studiile lui, avusese acces la carti si publicatii diverse, dar nu la arhivele institutiei, ferecate acelea. Si, pentru ca volumul nu avea cum sa fie pe placul Bisericii noastre, care se voia preamarita pentru conduita ei, si nu era, autorul astepta cu nerabdare intrebarea despre arhive. Care a si venit. Nu e nevoie de arhive, a spus el atunci,
