Am ajuns, aşadar, şi aici. În loc ca eventualitatea încălcării regulilor democratice să fie sesizată de Parchet sau, de ce nu, de către Avocatul Poporului, a trebuit să vină preşedintele României să atragă atenţia asupra chestiunii. Nu mă deranjează că a fost preşedintele cel care s-a autosesizat, acţionând în consecinţă şi pasând chestiunea către forul competent în domeniu, Curtea Constituţională. Mă necăjeşte mult mai mult că oamenii calificaţi şi desemnaţi anume pentru a veghea vigilent, în numele interesului general, la asemenea lucruri nu au mişcat nici un deget în direcţia asta.
Vorbesc, evident, despre chestiunea superimunităţii parlamentare, o problemă care, într-un stat unde membrii Legislativului ar fi educaţi în familie în spiritul onoarei şi al dreptăţii, primind pe parcursul şcolii şi argumente civice pentru a sluji binele public şi pentru a alege calea onestităţii în locul strecurării abile printre legi, nici nu ar fi ajuns vreodată să fie dezbătută la nivelul celor mai autorizate puteri din stat. Să doreşti promovarea unei legi care să-ţi asigure drepturi diferite în faţa justiţiei de cele ale restului cetăţenilor dezvăluie cel puţin două lucruri: că nu pricepi substanţa, principiile fundamentale, esenţa democraţiei şi că eşti incompetent civic şi politic în ceea ce priveşte statul de drept. Nici una dintre cele două trăsături nu recomandă vreun ales al poporului ca având legitimitate pentru ceea ce a fost votat să facă. În asemenea cazuri, votul democratic rămâne un instrument care propulsează incompetenţă, ceea ce nu înseamnă decât că el este un instrument de inducere a unor prezenţe şi practici nedemocratice.
Nu este singurul aspect în care România îşi vădeşte, în ultimii douăzeci şi ceva de ani de istorie, incapacitatea de a onora angajamentele sale scrise şi verbale pentru democraţie. Fiecare noi runde electorale menţin sau propulse
