-AA+A

„Medgidia, oraşul de apoi”, roman de Cristian Teodorescu Este un roman compus din piese detaşabile, adică din vreo sută de povestiri, fiecare cu titlul ei, fiecare cu eroul ei de seamă, cu eroii ei, dintre care cei mai mulţi se regăsesc aproape în toate piesele. Este ca la teatru. Ca în scenele care pregătesc actele: acum intră cutare, aici apare cutărică, dincolo puhoi de voci şi îmbulzeli, situaţii, dezbateri, scene aiurea de crimă şi de război. Baza desfăşurării este sediul Gării din Medgidia unde Fănică Theodorescu din Slobozia a închiriat, în urma unei licitaţii, un spaţiu pentru local public, restaurant, bodegă, cil-miş, fichi-fhici, spuneţi-i cum doriţi, numai lume să fie, ca să meargă treaba. Era în anii când în România - tocmai ce lovise criza economică mondială din America de Nord în Europa şi Asia, cu câţiva ani în urmă – în România zbârnâia comerţul ca uns, mai cu seamă că erai şi colea la Dunăre, nici departe de Mare, la Constanţa, iar Bucureştiul, iubita capitală, era la cale ferată. Trai pe vătrai, ca-n schiţele şi momentele lui Nenea Iancu Caragiale.

Medgidia ca Medgidia, însă România a fost silită să intre în război, al doilea, anii cei mai afurisiţi, '40, când Stalin ne-a luat Basarabia şi Bucovina, iar ungurii Nordul Transilvaniei – însă despre groaza asta cu Ardealul puţin le păsa medgidienilor. Pe-acolo, prin micul târg, dobrogenii aveau treabă doar cu turci, evrei, tătari, bulgari şi corciţi de ruşi. Fănică Theodorescu şi-a luat soţie pe Virginica, tocmai de la mătuşile ei din Ada Kaleh. S-au întâlnit ca mirii într-o barcă plouată şi au trăit pe uscat. Virginica ajunse să supravegheze bucătăria restaurantului din gara Medgidia. Gara, peronul şi restaurantul constituiau centrul localităţii. Vrând-nevrând, aici trăgeau toţi. Şi primarul, şi notarul, şi doctorul (mai trăia, cu alte schepsisuri, o doctoriţă), şi şeful unităţii