O secundă nenorocită. Un accident. Şi odată cu amputarea piciorului, startul într-un alt mod de viaţă, mult limitat şi fără perspective prea mari. Dacă la mijloc n-ar fi fost copiii lui, cinci suflete nevinovate, dacă ar fi trăit într-un oraş cu drumuri şi trotuare asfaltate, dacă ar fi avut un salariu câştigat într-un loc de muncă stabil, Săndel Moldoveanu şi-ar fi acceptat, poate, soarta mai uşor. Însă când îi vede suferind pe ai săi din pricina lipsurilor, când îi simte tânjind după ce alţii au, şi ei nu, i se răsuceşte, omului, cuţitul în rană. Acolo, în satul Poienile, comuna Gura Caliţei, cinci copii cu vârste între 2 şi 13 ani, vor încerca să aprindă, în noaptea sfântă a Învierii, firava speranţă într-un viitor mai bun.

În casa modestă ridicată de Săndel pe povârnişul unui deal mărginit de uliţa principală ce taie-n două satul Poienile, imaginea stranie a cinci prichindei, strânşi în jurul unui picior sintetic, mai înalt decât ei, este cutremurătoare. Ochii lor, însă, s-au obişnuit cu membrul din plastic. Smuls parcă, în cine ştie ce război al uriaşilor, unui Guliver de poveste, şi apărut ca prin minune în căsuţa lor, piciorul artificial este parte din decor. E singurul lucru pe care pot spune că-l au doar ei, şi alţii nu. Singurul obiect cu care, în inocenţa lor, se mândresc faţă de alţi prichindei. Singura „jucărie” la care puştimea satului mai dă fuga să se zgâiască, cu ochi lărgiţi şi cu gura căscată...

Pentru că tatăl lor nu-l poate purta, fiindcă-i provoacă răni, piciorul artificial stă rezemat stingher, prin colţurile odăii sau este purtat în braţe de copii atunci când mintea lor ţese cine ştie ce jocuri... S-au născut cu el în casă. Şi au deschis ochii pe un tată care, faţă de alţii, e, trupeşte, diferit: în loc de două picioare, are doar unul – cel drept. Şi care se deplasează legănat, sprijinit în cârjele groase, g